În ce fel de criză se află România?
Departe de a fi epuizat subiectul crizei economice, departe de tumultul antrenat de dezbaterile pe marginea acestui subiect, departe de greve, moţiuni de cenzură, departe de orice altceva, trăiesc sentimentul aproape organic că, în fapt, România, înainte de criza economică, se afla într-o profundă criză instituţională şi organizaţională.
Răsfoind cu ceva timp în urmă Ziarul Financiar mi-am dat seama că, de fapt, suntem într-o năuceală absolut totală, în care o parte din politicieni îşi caută capital electoral promiţând marea cu sarea (pe sistemul ţara arde şi baba se piaptănă), iar o altă parte trage din răsputeri în sens invers, încercând să introducă cât mai multe schimbări în sistemul public instituţional şi fiscal al statului, cu speranţa deşartă că astfel lucrurile vor fi rezolvate. Nu ezit să vă amintesc, de exemplu, iniţiativa legislativă (politică) prin care se încearcă mutarea exigibilităţii TVA la data încasării facturii, în opoziţie cu guvernanţii care nici nu vor să audă de aşa ceva şi, evident, la mijloc, fiscul şi contribuabilii care vor experimenta acest sistem pe cont propriu. O astfel de idee vine pe sistemul copy-paste, unele state europene utilizând-o deja de multă vreme (de exemplu, Anglia), însă acolo lucrurile stau cu totul altfel.
Trăim un paradox îngrozitor: pe de o parte, aceiaşi guvernanţi ne pregătesc – atenţie! – impozitarea multiplă pe veniturile salariale (salarii, drepturi de autor, PFA) sau impozitarea progresivă, de exemplu, aplicarea unui impozit cu 200% mai mare pentru alt treilea imobil deţinut în proprietate (un fel de accize pe imobile, că doar acolo s-au mai văzut astfel de cote de impunere pentru produsele de lux); pe de altă parte, se găsesc agenţii economici, noi toţi de fapt, care suportăm şi plătim ineficienţa sistemului public prin mărirea repetată a taxelor şi impozitelor, în condiţiile în care acest sistem înghite aproximativ 30% din forţa de muncă din România. În fapt, am putea concluziona că ineficienţa şi dezorganizarea sistemului public poate fi compensată printr-un act de solidaritate colectivă, acceptând o nouă creştere a fiscalităţii.
Această realitate a fost confirmată de către Guvernatorul BNR, care a atras atenţia că o eventuală mărire a taxelor şi impozitelor în România nu poate fi făcută decât după cârpirea găurilor şi după lărgirea bazei de impozitare.
Este foarte posibil ca lucrurile să nu se oprească aici – tot mai des se vorbeşte despre o majorare a cotei unice şi a TVA la sfârşitul anului, în vederea evitării intrării României în incapacitate de plată; am în vedere declaraţiile făcute de către Ministrul finanţelor publice, Sebastian Vlădescu (în acelaşi ziar), potrivit căruia: „Este mult mai dificil decât ne închipuiam acum un an, acum şase luni sau acum trei luni. Şi ceea ce mă îngrijorează cel mai tare este că nu există în acest moment semne că peste trei luni, şase luni sau un an ar putea fi mai bine. Ar putea fi mai rău, iar această evidenţă a evoluţiilor la nivel global face parte din raţiunile pentru care am luat decizii extrem de delicate, extrem de dificile şi costisitoare din punct de vedere uman şi politic.”
Cu siguranţă putem vorbi mai departe despre criza economică, de măsuri anticriză, de orice altceva, însă cred cu tărie că atât timp cât nu se va rezolva criza instituţională din România vom fi mereu sub spectrul crizelor viitoare, indiferent de originea lor.
Ca să închei într-un ton optimist, am speranţa şi chiar cred că de această dată politicienii guvernanţi au înţeles că, de fapt, România este mai mult decât un teren de luptă electorală sau media.
Ca de fiecare dată, vă dorim lectură plăcută şi cu folos.
Aurelian OPRE
