Tribunale pentru a prăda statele?

Articol publicat în revista Pandectele Române nr. 8/2014. Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

Sub acest titlu, dar fără sensul întrebării în numărul din iunie al prestigioasei publicaţii franceze „Le Monde diplomatique” se publică un incitant articol (semnat de B. Bréville şi M. Belard) pe tema practicii tot mai intense a multinaţionalelor de a aduce statele în justiţie, pentru a-şi impune legea lor şi a-şi valorifica drepturile pe care le revendică.

Deşi de aproape 60 de ani societăţile private pot reclama statele în justiţie, multă vreme procedeul a fost puţin utilizat. Din circa 550 de procese de acest gen recenzate de-a lungul globului din anii 1950, 80 la sută au fost intentate între 2003 şi 2012. Cea mai mare parte dintre ele sunt iniţiate de întreprinderi din nordul globului – trei sferturi dintre reclamaţiile tratate de Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI) provin din SUA şi UE – şi vizează state din Sud. Ele au la bază tratate de investiţii semnate între două ţări, ori incluse în acorduri de liber-schimb, în număr astăzi de peste 3000 care protejează societăţile străine împotriva oricărei decizii publice (o lege, hotărâre guvernamentală, o normă) ce ar putea afecta investiţiile lor. Reglementările tradiţionale şi tribunalele locale sunt excluse din acest joc, competenţele de soluţionare a neînţelegerilor în interpretarea şi aplicarea angajamentelor asumate fiind transferate unor instanţe supranaţionale care îşi trag puterea de decizie tocmai din ... retragerea statelor!

Aşa cum se arată în articolul citat, în numele protejării investiţiilor, guvernele sunt ţinute să garanteze trei mari cerinţe: egalitatea de tratament a societăţilor străine cu cele naţionale, securitatea investiţiei (autorităţile statale neputând schimba condiţiile de exploatare, expropria fără compensare ori proceda la o „expropriere indirectă”) şi libertatea pentru întreprindere de a-şi transfera capitalul.

Cerinţele multinaţionalelor sunt judecate şi soluţionate de una dintre instanţele internaţionale specializate: CIDRI, care arbitrează mai ales afaceri comerciale, Comisia ONU pentru dreptul comercial internaţional (CNUDCI), Curtea Permanentă de la Haga, unele camere de comerţ etc. Împotriva hotărârilor acestora, cel mai adesea nu se poate face apel. Astăzi există 24.000 de filiale ale societăţilor europene în SUA, 50.800 de sucursale americane pe bătrânul continent, fiecare dintre ele având posibilitatea de a ataca măsurile pe care le consideră vătămătoare pentru drepturile ori interesele lor în faţa unor asemenea instanţe.

În majoritatea cazurilor, în situaţie de proces se dă câştig multinaţionalelor. Aşa, de exemplu, în 2004 grupul american Cargill a obţinut, cu titlu de reparaţie, 90,7 milioane de USD (66 milioane de euro) de la statul Mexic, recunoscut culpabil pentru că ar fi introdus o taxă pe băuturile gazoase; în 2010 Tampa Electric a dobândit 25 milioane de dolari de la Guatemala, contestând o lege care plafona tarifele la energia electrică. Iar în 2012 Sri Lanka a fost condamnată să verse 60 milioane de dolari Deutsche Bank, pentru modificarea prevederilor unui contract petrolier...

Uneori recurgerea la proces reprezintă un mijloc de presiune spre a determina o parte să revină asupra unor măsuri deranjante. A fost, de pildă, cauza din 2009 în care grupul public suedez Vattenfall a depus plângere împotriva Germaniei, solicitând ca despăgubiri 1,4 miliarde de euro pe motivul că noile exigenţe de mediu impuse de autorităţile din Hamburg făceau proiectul său de centrală pe carbon „antieconomic”. CIRDI a găsit cererea admisibilă şi după mai multe confruntări, un „angajament judiciar” a fost semnat în 2011, în urma „îmblânzirii” normelor ecologice.

Desigur, noua „piaţă” a litigiilor comerciale astfel afirmată reprezintă o „mină de aur” pentru marile corporaţii de avocatură specializate în domeniul afacerilor.

Pentru fiecare caz, fiecare parte este reprezentată de o echipă de avocaţi, al căror onorariu oscilează între 350 şi 700 euro pe oră, iar litigiul soluţionat de 3 arbitri (remuneraţi, la rândul lor, fiecare cu între 275 şi 510 euro) pentru cauze care depăşesc frecvent 500 de ore.

Arbitrii (bărbaţi în proporţie de 96%) provin, în principal, din marile cabinete de avocaţi europene sau nord-americane, dar au arareori ca pasiune numai dreptul.

Douăzeci de cabinete, în mare parte americane, furnizează majoritatea avocaţilor şi arbitrilor solicitaţi pentru RDIE. Interesaţi de multiplicarea acestui gen de cauze, aceştia abia aşteaptă o ocazie pentru a depune plângere împotriva unui stat. Reprezentanţii statelor, în condiţiile unor bugete publice de austeritate fac faţă cu greu ostilităţilor judiciare purtate de profesioniştii barei puternic stimulată de miza financiară a onorariului.

La 31 decembrie 2013 erau depuse împotriva României 9 plângeri în faţa instanţelor de profil.

O serie de guverne hotărâte să rupă cu „ortodoxia economică” impusă de mondializarea actuală au denunţat tratatele în cauză, expunându-se însă astfel „oprobiului comercial” internaţional, stimulat publicitar.

Tendinţa de aducere a statului la poziţia de actor economic ca oricare altul şi chiar mai defavorizat în raport cu situaţia puternicelor societăţi multinaţionale poate avea consecinţe incalculabile pe termen lung. Pasiunea fără margini pentru bani poate transforma „tribunalele arbitrale” în armă de acţiune economică împotriva statelor, din ce în ce mai slabe, care pot ajunge în faliment (economic). Dacă mai adăugăm ofensiva extraordinară a jurisdicţiilor interne în lupta pentru impunerea „exigenţelor statului de drept” ajungem la tabloul unei societăţi în care „puterea tribunalelor” devine dominantă.

O fi bine, o fi rău?

Comentează pe blog >>