Statul de drept şi valorile sociale

Articol apărut în Pandectele Române nr. 7/2015.

 „Un guvernământ al legilor şi nu al oamenilor, government of law, not of men”: această formulare a judecătorului nord-american John Marshall în celebra cauză Marbury vs. Madison din 1803 a rămas până astăzi cea mai scurtă şi pregnantă definiţie a statului de drept, deopotrivă în varianta anglo-saxonă a domniei legii (rule of law) şi în cea continentală a unui status iuridicus în care oamenii se adună laolaltă sub legi ale dreptului, după cum arată definiţia dată statului de către Immanuel Kant. Legile dreptului sunt la acesta din urmă diferenţiate de legile morale prin aceea că au ca obiect nu determinarea voinţei, ci a comportamentului exterior al oamenilor potrivit unei legi universale a libertăţii, iar scopurile concrete urmărite de oameni în acţiunile lor, ca şi tot ceea ce ţine de convingerile lor intime, sunt irelevante, atât timp cât acţiunile înseşi se conformează prescripţiilor legale. La baza întregii construcţii stă ideea unui contract originar întemeiat, scrie tot Kant, „în primul rând pe principiile libertăţii membrilor unei societăţi (ca oameni), în al doilea rând pe principiile dependenţei tuturor de o singură legislaţie comună (ca supuşi) şi, în al treilea rând, pe legea egalităţii acestora (ca şi cetăţeni)”. În accepţiunea sa pur formală, dezvoltată pe continentul european, statul de drept nu garantează un conţinut normativ concret, ci doar condiţiile şi procedurile prin care autorităţile abilitate adoptă anumite decizii legislative, administrative sau judiciare.

După cum s-a arătat deja, noutatea concepţiei statului de drept nu constă atât în ideea perenă a supremaţiei dreptului sau a legii, cât mai ales în aplicarea consecventă a acesteia în circumstanţele particulare ale statului modern, caracterizat printr-o expansiune enormă a puterii politice care intervine prin mijloace administrative în toate domeniile societăţii. Dintr-o perspectivă diametral opusă, a unei abordări pragmatice, mergând de la particular spre general, doctrina engleză a „domniei legii” (rule of law), echivalată de regulă cu statul de drept, se cristalizează în jurul unor soluţii punctuale elaborate de practica judiciară şi impregnată de spiritul common law într-un proces evolutiv care a parcurs mai multe secole. În primul rând, domnia legii vizează „supremaţia sau predominanţa absolută a dreptului în contrast cu influenţa puterii arbitrare, şi [care] exclude existenţa arbitrariului, a prerogativei, sau chiar a unei largi autorităţi discreţionare din partea guvernământului”. În al doilea rând, ea reclamă egalitatea în faţa legii, în sensul că „orice persoană, oricare i-ar fi condiţia sau rangul, este supusă dreptului ordinar al ţării şi accesibilă jurisdicţiei tribunalelor ordinare.” În fine, ca o caracteristică specifică instituţiilor juridice engleze, constituţia însăşi este „îmbibată” de domnia legii, prin aceea că „principiile generale ale constituţiei (ca, de exemplu, dreptul la libertatea persoanei, sau dreptul la întruniri publice) sunt pentru noi produsul unor decizii judiciare ce stabilesc drepturi ale unor persoane particulare deduse spre judecare instanţelor; pe când sub regimul multor constituţii străine, siguranţa (atâta câtă este) a drepturilor indivizilor decurge, sau apare ca decurgând, din principiile generale ale constituţiei”. Astfel, principiile consacrate în constituţie nu sunt creaţia voinţei unui legiuitor constituant al momentului, ci mai degrabă consacrarea de către acesta a unei evoluţii organice laborioase caracterizate de permanenţa adeziunii societăţii înseşi faţă de anumite valori.

Pe cât de evidentă este necesitatea existenţei unui consens fundamental asupra unor valori politice esenţiale, pe atât de discutabil apare importul axiologiei în domeniul dreptului. Valorile – etice, politice, economice, sociale, culturale – sunt percepute şi apreciate diferit de la caz la caz. Fiecare categorie socio-politică şi fiecare epocă îşi are propria grilă şi ierarhie de valori; acestea pot foarte bine să coincidă în multe privinţe, dar mereu vor fi ordini şi priorităţi diferite în apărarea lor. Factorii de decizie (guvernanţi, parlamentari, judecători) sunt şi vor fi tentaţi frecvent să considere propriile lor judecăţi de valoare drept determinări obiective ale sensului textului constituţional. În acest sens, limitarea clasică a competenţei statului numai cât priveşte comportamentul exterior al cetăţenilor este alterată prin aceea că autorităţile statului cenzurează modul de exercitare a libertăţilor cetăţeneşti în funcţie de valorile pe care se cred îndreptăţite sau chiar obligate să le promoveze. Nu mai puţin însă, paradigma statalităţii moderne nu pune la dispoziţia interpreţilor nici un criteriu obiectiv, verificabil raţional, prin care valori diferite şi de multe ori concurente să poată fi comparate, stabilindu-se astfel o ordine de prioritate a acestora, în funcţie de anumite categorii de situaţii de fapt. Astfel stând lucrurile, a pretinde cetăţenilor statului modern ataşamentul interior faţă de valori şi principii, oricare ar fi ele, nu înseamnă altceva decât a-l desfiinţa pe acesta din urmă ca stat de drept prin instaurarea unei tiranii a valorilor. După cum sublinia însă profesorul şi judecătorul constituţional german Ernst Wolfgang Böckenförde, la o examinare atentă, aceste „valori” nu constituie altceva decât desemnarea unui consens postulat sau deja existent, iar imixtiunea axiologiei în drept pregăteşte calea mai degrabă intruziunii diverselor reprezentări şi postulate privind consensul şi aplicarea constituţiei. Prin aceasta, conţinutul normativ al legii fundamentale este subordonat curentelor ideologice ale momentului.

Respectarea practică a exigenţelor statului de drept implică apropierea, tendenţială şi asimptotică, a unei ordini politico-statale de idealul reprezentat de teoria statului de drept. ceea ce nu oferă însă nici un indiciu privind stabilitatea şi eficienţa politică a unui asemenea stat. Într-o formulare devenită clasică a aceluiaşi Ernst Wolfgang Böckenförde, statul liberal modern trăieşte pe baza unor premize pe care nu le poate impune şi nici garanta el însuşi. Aici „este marele risc pe care şi-l asumă de dragul libertăţii. Pe de o parte, el poate subzista ca stat liberal doar dacă libertatea pe care o permite cetăţenilor săi se reglează de la sine, din substanţa morală a individului şi din omogenitatea societăţii. Pe de altă parte, nu poate încerca să garanteze aceste forţe regulatoare interne prin propriile mijloace [statale], prin mijloacele constrângerii juridice şi ale comenzii autoritare, fără a abandona prin aceasta caracterul său liberal şi fără a recădea – pe planul secularizării – în acea pretenţie a totalităţii din care a ieşit în epoca războaielor confesionale. Atât ideologia statală prescrisă [oficial], cât şi renaşterea tradiţiei aristotelice a polis-ului sau proclamarea unui «sistem obiectiv de valori» sunt de natură a suprima cezura din care a apărut libertatea publică. Nu există drum înapoi, dincolo de pragul reprezentat de anul 1789, care să nu distrugă statul ca ordine a libertăţii.”

În concluzie, putem afirma că statul de drept nu constituie o garanţie pentru realizarea de facto a unei ordini sociale juste, însă reprezintă (încă) una dintre condiţiile necesare pentru această realizare. El deschide posibilitatea realizării diferitelor obiective politice şi sociale pe baza unor mecanisme neutre şi echidistante, însă exigenţele sale nu reprezintă soluţii de eficientizare a sistemului politic, ci mecanisme defensive contra unor ingerinţe statale – care pot să fie sau să nu fie motivate prin binele comun şi interesul general al societăţii – având drept consecinţă, directă sau mijlocită, periclitarea sferei de libertate a individului. Direcţiile din care vin aceste ameninţări sunt diferite de la o epocă la alta, de la o ţară la alta, iar soluţiile trebuie să se adapteze acestor circumstanţe. În definitiv, aşa cum scria Hegel, „legea nu domneşte, ci oamenii trebuie s-o facă să domnească; această acţiune este ceva concret, voinţa omului, precum şi judecata lui trebuie să-şi aducă aici contribuţia lor”.

 Mircea DUȚU

 _____________

Alocuţiune rostită în cardul simpozionului cu tema Garantarea şi apărarea valorilor fundamentale al societăţii prin drept, consacrat „Zilei justiţiei”, Bucureşti, 26 iunie 2015.