Răspunderea pentru viitor

Articol publicat în Pandectele Române nr. 6/1015, rubrica Meridiane juridice. Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

Deşi tinde să ocupe (juridic) noi teritorii, în virtutea unei vocaţii universale intrinseci şi aparent a intrat deja şi în Codul civil român din 2011 într-o anumită măsură [prin prevederile art. 1385 (2)], răspunderea pentru viitor[1] a apărut recent în zona conceptelor şi reprezintă o contribuţie remarcabilă a dreptului mediului la dezvoltarea teoriei post-moderne a responsabilităţii. Într-adevăr, ideea răspunderii pentru riscurile şi daunele care ar putea surveni în viitor are la origine perspectiva deschisă de gândirea ecologistă prin lucrarea Principiul responsabilitate a lui H. Jonas, apărută în 1979 şi urmată de o amplă mişcare de idei, practici social-politice şi reglementări juridice. Ea pornea de la constatarea apariţiei marilor riscuri ale societăţii post-moderne legate de mediu şi viu, care pot determina pagube deosebit de grave şi ireversibile şi în privinţa cărora deci este mai bine a le evita, decât a aştepta producerea şi, apoi, a încerca repararea lor.

S-a pus atunci problema dacă instituţia clasică a răspunderii ar putea dobândi o nouă dimensiune şi ar fi capabilă să ajungă la o funcţie de prevenţie cvasi-absolută, aşa încât să devină fundamentul acţiunii vizând împiedicarea continuării şi apariţiei activităţilor susceptibile a provoca prejudicii grave şi ireversibile[2].

Luarea în considerare a daunei viitoare, întemeiată pe un risc încă incert, dar suficient de periculos, a apărut şi rămâne mai ales apanajul unei conjugări la viitor a răspunderii de mediu (Directiva nr. 2004/35/CE admiţând deja, la nivelul dreptului pozitiv, răspunderea în cazul unei „ameninţări iminente”), prezentând, în acelaşi timp, perspective certe de dezvoltare, în condiţiile unei tot mai largi recunoaşteri a principiului precauţiei, diversificării semnificaţiilor sale şi multiplicării domeniilor de aplicare.

Atari evoluţii implică o mutaţie fundamentală în materia răspunderii, prin abandonarea „dreptului daunelor”, spre a ajunge la „dreptul riscurilor”, solicitând din punct de vedere teoretic un efort creator consistent spre a surprinde şi defini cât mai exact posibil noul cadru conceptual şi profilul elementelor sale constitutive.

Şi mai dificilă va fi, desigur, admiterea şi impunerea sa în practica administrativ judiciară, care presupune confruntarea cu datele unei tradiţii multiseculare, conservatoare şi trecerea bruscă la paradigme noi şi abordări concrete radical diferite.

Apărută în doctrina franceză, în urmă cu peste un deceniu şi jumătate, mai întâi în doctrina de dreptul mediului, dar extinsă şi preluată apoi şi la cea de drept privat, problema răspunderii pentru viitor a pătruns în lumea ideilor juridice din multe ţări, aşteptându-se o reacţie inclusiv dintr-o perspectivă românească.

1. Factorii emergenţei răspunderii pentru viitor

Necesitatea şireflecţia privind o nouă concepţie asupra răspunderii, îndreptată spre viitor au fost impuse mai ales de mutaţiile radicale intervenite în privinţa riscurilor şi a implicaţiilor acestora asupra daunelor cauzate şi supuse evitării şi/sau reparării lor.

Referitor la primul factor de emergenţă, evoluţiile înregistrate se referă, pe de o parte, la noile folosinţe ale tehnologiei şi consecinţele acestora (utilizarea radioactivităţii, biotehnologiilor ori nanotehnologiilor), iar pe de alta la apariţia fenomenelor care prezintă posibilitatea distrugerii omului şi a mediului său de existenţă, a întregii lumi vii ori de a le modifica în mod ireversibil (precum încălzirea globală şi schimbările climatice, riscul nuclear ş.a.). Acest potenţial de distrugere, modificare şi/ori creaţie este fără precedent, se conjugă cu caracterul de ireversibilitate şi, totodată, în plan temporal efectele respectivelor riscuri se manifestă nu numai în prezent ci, mai ales, în viitor, într-un ritm deosebit de rapid şi, drept urmare vor fi percepute cu precădere sau chiar exclusiv de generaţiile care urmează a se naşte. Nu în ultimul rând, în perspectivă spaţială este vorba de riscuri planetare, cu manifestare concomitentă sau propagare rapidă la nivel global, aşa cum se manifestă schimbările climatice sau marile accidente nucleare, cu repercusiunile interesând întregul viu dar şi întreaga specie umană.

Asemenea particularităţi ale noilor riscuri se prelungesc, în mod corespunzător, şi în planul daunelor (posibil) a fi provocate, care prezintă o serie de specificităţi în raport cu exigenţele impuse de Codul civil şi abordarea clasică potrivit căreia, pentru a fi indemnizată, o daună trebuie să fie individuală (personală), actuală şi certă. Referitor la prima cerinţă, daunele vizate de răspunderea pentru viitor sunt, în general colective, afectează un număr semnificativ de persoane şi pot să se manifeste chiar sub formă de catastrofe (inundaţii, alunecări de teren ş.a.). Dar dincolo de asemenea trăsături generale, acestea pot privi chiar specia umană ca atare (ca în cazul manipulării viului) ori ansamblul sistemului vieţii (biosfera, ecosfera), să depăşească indivizii, să fie „obiective” ori, adeseori, complexe, în sensul că se suprapun mai multe forme de prejudicii, dintre care dauna subiectivă (resimţită de o persoană), nu reprezintă decât o componentă şi aceasta minoră în raport cu restul.

Un loc aparte ocupă, în acest context, daunele ecologice propriu-zise, „prejudiciul ecologic pur”, existenţe dincolo de orice lezare a unui interes uman, care afectează mai degrabă „relaţii, decât lucruri”, constă în distrugeri ori degradări punctuale, se manifestă mai ales ca rupturi ale anumitor echilibre, atingeri ale unor procese ecologice, ale ecosistemelor ori speciilor, recunoscută şi consacrată ca atare în jurisprudenţa franceză, prin cazul Erika (2012).

În raport cu exigenţa tradiţională ca dauna să fie actuală, prejudiciile invocate sunt viitoare, în situaţia ireversibilităţii şi consecinţelor potenţiale impunându-se pierderea unei şanse ori a unei indemnizări în absenţa prejudiciului constatat. Astfel, trebuie luat în considerare riscul de prejudiciu grav şi ireversibil.

În fine, referitor la cerinţa caracterului cert al daunei este de observat că, răspunderea pentru viitor priveşte adesea doar prejudicii înalt plauzibile, chiar incerte. Deosebit de utilă devine astfel o gradare a riscurilor în două categorii: prima, cea a riscurilor dovedite, ori cel puţin probabilizabile, în sensul că studii ştiinţifice fiabile permit stabilirea lor, cea de-a doua, cea a riscurilor incerte, pe care evaluarea ştiinţifică permite totuşi a le califica drept plauzibile.

După cum se poate uşor constata, dincolo de o atare categorisire două aspecte comune se degajă: daunele în cauză nu se prezintă ca şi certe şi, respectiv, stabilirea unei legături de cauzalitate între faptul generator şi prejudiciu rămâne deosebit de dificilă.

Dincolo de consideraţiile aferente şi cele care se mai pot face încă, o concluzie este evidentă: admiterea, ca fundament al unei acţiuni, a riscurilor plauzibile ori incerte de daune viitoare, grave ori ireversibile, care nu ar fi ori dificil reparabile. Iar exemplele şi învăţămintele accidentelor nucleare de la Cernobâl (1986) ori Fukushima (2011) sau fenomenele meteorologice extreme aferente schimbărilor climatice ştiinţifică (precum cazul Catrina, SUA, 2005) ne arată că este mult mai bine şi mai puţin distructiv de prevenit decât de reparat.

2. Marile fundamente: principiile prevenirii şi precauţiei

Dacă acceptăm formula că diferenţa dintre precauţie şi prevenire ţine de gradul de cunoaştere ştiinţifică şi de previziune a riscului asociat producerii viitoare a pagubei, atunci putem admite că prevenirea se preocupă cu evitarea producerii prejudiciului provocat de riscuri certe, în timp ce precauţia tinde să împiedice ca riscurile încă incerte să poată deveni reale şi certe. „Copil natural” al uniunii incerte a dreptului cu ştiinţa, principiul precauţiei este în căutarea unui conţinut normativ propriu, spre a se putea erija cu adevărat într-o îndatorire generală şi universală. Găsindu-şi rădăcinile în insuficienţa principiului prevenirii, care nu mai corespunde riscurilor majore aferente societăţii post-moderne, cel al precauţiei este complementar acestuia, dar îşi marchează tot mai mult diferenţa specifică, implicând paliere diferite ale riscului (cert pentru prevenţie şi incert pentru precauţie), presupunând deopotrivă diverse niveluri de răspuns.

Din perspectiva temei răspunderii pentru viitor, implicaţiile se clarifică: răspunderea în caz de nerespectare a cerinţelor principiului prevenirii este deja posibilă, chiar dacă paguba nu se verifică încă. Referitor la principiul precauţiei, problema rămâne încă deschisă, cu soluţii diverse şi ipoteze diferite de manifestare, dar implicabile în viitorul apropiat.

3. Piste posibile în căutarea unei răspunderi adecvate

Marea întrebare astfel generată este aceea de a şti ce profil ar trebui să îmbrace răspunderea capabilă să constituie un răspuns acceptabil la asemenea evoluţii. În acest sens, o dezbatere importantă se poartă deja asupra noţiunii juridice aptă a sesiza schimbările aferente mutaţiilor intervenite la nivelul riscurilor şi al daunelor. Problema care se ridică astfel este cea de a determina dacă conceptul juridic de „răspundere”, poate ajunge să traducă principiul filosofic al unei răspunderi pentru viitor. La acest moment al dezvoltărilor teoretice şi practicilor jurisprudenţiale se manifestă cel puţin trei ipostaze de manifestare a exigenţelor de acest gen.

Prima formă de răspundere luată în considerare pentru viitor e plastă în conturile clasice ale răspunderii bazată pe culpă. Ea se manifestă atunci când se identifică o culpă în faptul că cei care având puterea de a preveni un risc, cunoscut – vorbind atunci de prevenţie – ori incert – evocând precauţie – s-au abţinut ori au omis să adopte măsurile proporţionale de natură a împiedica survenirea. Culpa constă deci într-o absentă ori o incapacitate în prevenire sau în precauţie. Aspectele concrete care marchează noutatea abordării se referă deopotrivă la noile standarde de decizie şi noile culpe posibile.

O a doua expresie a unei forme de răspundere se manifestă atunci când situaţiile descrise sunt înţelese prin prisma unei răspunderi pentru crearea unui risc faţă de altul; subiectul este sancţionat de atunci când antrenează un risc, probabil sau chiar incert, de daună gravă şi ireversibilă. Această manifestare îşi găseşte concretizarea cea mai remarcabilă în evoluţia contenciosului tulburărilor anormale de vecinătate, adică într-un domeniu care nu corespunde exact ipotezelor vizate, în sensul că nu e vorba de a răspunde unor riscuri de daune ireversibile şi de o amploare considerabilă.

Totuşi, raţionamentele dezvoltate în acest context fac şcoală şi demonstrează acomodarea ideilor de prevenţie şi precauţie.

În fine, poziţia radicală se pronunţă ca aceste două principii specifice să îmbrace forme autonome, ca o prelungire a punerii în aplicare a unei răspunderi clasice a posteriori. Ea ar putea să se manifeste sub forma unei acţiuni preventive vizând a împiedica realizarea riscului cunoscut ori incert, plecând din momentul în care daunele encourus ar fi majore şi ireversibile.

Aşadar, s-ar impune preventiv o abţinere, în faţa unui risc cert ori incert de daune grave şi ireversibile. Această acţiune ar putea chiar, potrivit unor autori, să fie promovată în numele unui „nou centru de interes”, „generaţiile viitoare”, căreia ar trebui să i se organizeze reprezentarea în mod corespunzător. Obiectul determinat ar fi acela de a asigura conservarea patrimoniului comun care le-ar reveni şi transmiterea sa.

4. Răspunderea fără daună

Una dintre perspectivele importante şi prime ale abordării şi luării în considerare a răspunderii pentru viitor o reprezintă teza evoluţiei răspunderii civile către o răspundere fără daună, întemeiată numai pe risc, după exemplul din dreptul penal al situaţiilor în care sunt incriminate şi pedepsite faptele de risc, de pericol, în absenţa oricăror consecinţe efective, sub forma prejudiciilor corporale ori materiale.

S-a reproşat însă acestei teze că argumentaţia rămâne neconvingătoare, atâta timp cât dreptul penal este un drept de ultima ratio, care nu intervine decât atunci când comportamentul infracţional afectează în mod grav o valoare socială de o importanţă prioritară şi astfel protejată juridic, pe când cel al prevenirii şi reparării are şi un caracter anticipativ.

Totuşi, ca o soluţie de compromis s-a acceptat treptat ideea lărgirii răspunderii civile la cazurile de risc de daună gravă pentru un „bun public”, atât de important precum mediul, chiar dacă acesta este încă incert. Pornind de la o analiză istorică a modificărilor suferite de-a lungul ultimelor două secole de această restricţie juridică fundamentală, D. Winter Carvalho, de exemplu, ajungea la concluzia că ar fi vorba de o evoluţie naturală şi inevitabilă a răspunderii obiective bazate pe risc.

Deja în pragul anului 2000 doctrina de dreptul mediului din unele ţări, precum Franţa, manifesta tendinţa admiterii cristalizării unei răspunderi fără daună. Plasată şi percepută în cadrul răspunderii civile, era vorba de o veritabilă schimbare de paradigmă, pentru că aceasta nu mai era destinată exclusiv reparării unui prejudiciu ci, în faţa extinderii protecţiei juridice dincolo de graniţele societăţii, asupra mediului său de existenţă şi a valorilor aferente acesteia, era nevoie de o lărgire adecvată a acţiunii dreptului, cu adaptările corespunzătoare, în frunte cu instituţia răspunderii.

Dacă o atare evoluţie se confirmă şi se ajunge la admiterea tezei că se impune a se răspunde, din punctul de vedere al dreptului civil, pentru nerespectarea principiului precauţiei, atunci se nasc o serie de alte întrebări, care aşteaptă răspunsuri corespunzătoare precum: se angajează o atare răspundere în cazul adoptării unui comportament cu risc, în condiţiile cunoaşterii stadiilor ştiinţifice care îl prevăd, chiar dacă nu pe deplin dovedit, şi cum se aplică o atare răspundere? Cum se evaluează riscurile incerte şi în ce măsură se poate condamna la repararea lor? ş.a.

Un răspuns de principiu, tranşant şi definitiv este departe de a fi disponibil şi posibil acum.

Este adevărat că, mai ales în ultimele decenii, instituţia răspunderii civile s-a dovedit flexibilă, demonstrând o apreciabilă capacitate de adaptare la noile nevoi juridice ale societăţii şi că o atare evoluţie va continua. Aşa se face că, între anumite limite, acesta a asimilat repararea daunei ecologice, prin dezvoltări corespunzătoare, dar există încă mari îndoieli spre convertirea ei într-o răspundere fără daune.

Pentru ca răspunderea civilă să fie pusă în situaţia de a-şi abandona funcţia sa primară şi a putea să se aplice unei ameninţări ipotetice de risc de daună, ar trebui demonstrat că ordinea juridică nu oferă alte soluţii pentru aceste cazuri ori că, atunci, ea este cea mai bună dintre toate soluţiile posibile, că răspunde cel mai bine scopului urmărit de dreptul mediului şi că îndeplineşte exigenţele celei mai bune protecţii a bunului juridic ameninţat. Or, după cum ne demonstrează deja experienţa de până acum, asistăm în paralel la un proces de afirmare şi diversificare a unor instrumente şi mijloace specifice de prevenire a daunelor şi riscurilor ecologice şi gestionare a acestora. A reţine răspunderea fără daună din răspunderea fondată pe risc pare, cel puţin, precipitată; ceva înseamnă funcţia (reparatorie) a răspunderii civile, şi cu totul altceva reprezintă a afirma că această răspundere se bazează pe risc. Aşadar, nu trebuie să se confunde funcţia şi fundamentul; întotdeauna obiectul răspunderii rămâne dauna şi nu riscul inerent pe care activitatea îl creează. A considera altfel, respectiv că obiectul acesteia îl constituie riscul şi nu prejudiciul, înseamnă a nega esenţa instituţiei răspunderii civile. La fel şi a considera un risc încă incert ca fiind o daună, reprezintă o convertire, dincolo de specificul său, a acesteia, înţeleasă în mod tradiţional ca un prejudiciu sau o pierdere a unui beneficiu. În consecinţă s-a ajuns la concluzia că ar fi vorba de un risc inadmisibil, fiind prea periculos, ceea ce ar implica, mai degrabă, o reacţie penală conjugată cu alte mijloace preventive (preponderent administrative).

Aşa cum s-a remarcat, răspunderea civilă rămâne, fără îndoială, un instrument juridic „prietenos” cu mediul, dar nu poate fi văzută, în orice caz, ca un panaceu juridic, operând în toate situaţiile, cu doar simple amenajări. Pentru o anumită etapă, vătămările majore de mediu pot primi răspunsuri în planul răspunderii mai degrabă printr-un mix de mijloace, împrumutate din diferitele forme de răspundere tradiţionale, conjugate şi adaptate particularităţilor domeniului, în aşteptarea cristalizării şi afirmării unui alt tip de răspundere, dincolo de frontierele tradiţionale în materie.

Posibile concluzii

Problema unei „răspunderi pentru viitor” s-a născut din nevoia conturării unui răspuns juridic adecvat la mutaţiile intervenite în privinţa riscurilor majore şi ale daunelor pe care acestea le implică, ample şi ireversibile afirmate în ultimele decenii. El se centrează pe noţiune de risc, de prevenire şi nu pe reparare, şi presupune prevenirea şi evitarea producerii acestuia.

Apelul la răspunderea civilă, în sensul extinderii sale şi la atari situaţii este puţin uzitat, din cauza dificultăţii aplicării sale la cazul riscurilor potenţiale încă incerte. Existenţa unei daune ori cel puţin a unei anumite siguranţe faţă de concretizarea sa în viitor rămâne o exigenţă imperativă, dincolo de care am asista la o denaturare absolută a instituţiei juridice clasice şi ar genera efecte perverse dacă mai târziu dauna ar surveni, ceea ce ar implica şi repararea sa, pe lângă măsura iniţială. În această situaţie s-a propus recunoaşterea obligaţiei de precauţie, autonomă şi independentă de cea care impune repararea daunelor, a cărei nerespectare să angajeze o răspundere represivă, administrativă sau penală. Acţiunea complementară a acestui „mix” de răspunderi ar corespunde cel mai bine nevoii de asigurare a semnificaţiilor principiilor precauţiei şi prevenirii.

O atare abordare rămâne însă tributară perspectivei răspunderii de mediu, care, deşi reprezintă competenta principală, nu reuşeşte singură să ajungă întotdeauna la atingerea obiectivului urmărit.

Comentează pe blog >>


[1] Discurs de răspuns, rostit cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa, al Universităţii „Valahia” din Târgovişte, 12 iunie 2015.
[2] J. Rochefeld, Les grandes notions du droit privé, PUF, Paris, 2011, p. 525.