Quo vadis studiul dreptului roman?

Publicat în Pandectele Române nr. 8/2015.

Expresia „drept roman”, niciodată folosită în antichitate, desemnează dreptul elaborat la Roma între momentul fondării sale (753 î.e.n.) şi moartea împăratului roman de Răsărit, Justinian (565 e.n.). El a făcut subiectul unei reflecţii care va da naştere la reguli de o mare valoare tehnică şi care au exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării dreptului. Dreptul roman a transmis gramatica dreptului continental (este suficient să invocăm termeni precum: succesiuni, obligaţii, contract, societate...), o metodă specifică de analiză a cazului concret, dezvoltarea spiritului de analiză şi sens critic.

De la începuturile datate în Bologna medievală, învăţământul juridic din Universitatea europeană s-a format ca studiu al textelor dreptului roman, şi nu al diferitelor legislaţii pe atunci în vigoare; mai mult, dacă în Imperiul Roman de Răsărit dreptul roman se dezvoltase în continuitate directă cu epoca lui Justinian, el este reapropiat în Occident prin intermediul unei Universităţi care îşi asumă secole de-a rândul studiul intens al unei materii lipsite la început de orice relevanţă practică nemijlocită. Pe parcursul acestor secole, dreptul roman nu a rămas identic cu sine însuşi: există astfel un drept roman al glosatorilor din secolele XII-XIII, un drept roman al comentatorilor din secolele XIV-XV, un drept roman reconstruit de către umanişti prin întoarcerea la sursele clasice în secolele XVI-XVII, apoi aşa-numitul usus modernus pandectarum din secolul al XVIII-lea şi, last but not least, dreptul roman al pandectismului construit pe bazele metodologice ale Şcolii Istorice a Dreptului din Germania secolului al XIX-lea. Prima jumătate a secolului XX este marcată de conştientizarea europeană a „crizei studiilor de drept roman” datorate codificării şi pozitivismului juridic ca pendant metodologic al acesteia, criză evidenţiată exemplar de dialogul purtat în periodicele vremii de către savanţi precum germanul Paul Koschaker şi românul Valentin Al. Georgescu. Nu ne aflăm, prin urmare, în faţa unei probleme noi, însă răspunsul care trebuie dat astăzi acestei provocări trebuie să ţină seama nu doar de cauzele crizei, ci şi de situaţia istorică concretă în care se găsesc astăzi studiile (juridice) universitare.

Un rol deloc neglijabil în criza dreptului roman ca disciplină ştiinţifică l-a jucat hiperbolizarea acestuia ca alfabet juridic universal, manifestată deja din vremea în care unii profesori universitari din Evul Mediu considerau textele Digestelor nu doar ca ratio scripta, ci chiar ca revelatio, inspirate precum Biblia de către Sfântul Duh. Mai aproape de noi, pandectismul german a inspirat ceea ce potrivit unor reputaţi specialişti reprezintă un droit romain falsifié parce que vu sous une autre optique, sous de catégories nouvelles (Michel Villey). Despre acestea din urmă, „noţiuni indispensabile pentru juristul modern şi atribuite jurisconsulţilor romani, ca dreptul subiectiv, doctrina actului juridic, a declaraţiei de voinţă”, acad. Valentin Al. Georgescu scria pe bună dreptate că ele „îşi au rădăcinile în dreptul natural (modern), fiind în bună parte construite la finele secolului al XVIII-lea”. În măsura în care sarcina facultăţilor de drept constă (încă) în asimilarea de către viitorii jurişti a formelor de gândire specifice nu dreptului roman clasic, ci dreptului modern, studiul aprofundat al filosofiei juridice moderne ar avea o valoare formativă încă şi mai mare decât dreptul roman. Altfel spus, dacă se admite că studiul dreptului în cadrul Universităţii trebuie să rămână un studiu științific, distingându-se astfel deformarea practică specifică unor simpli tehnicieni, atunci acest studiu trebuie conceput pornindu-se de la dubla natură istorică şi sistematică (adică: filosofică) a ştiinţei dreptului (Savigny), astfel că disciplinele fundamentale în sensul propriu al acestui termen nu pot fi decât acele discipline care au ca obiect chiar natura acestei ştiinţe şi a căror aprofundare permite abia ea studiul ştiinţific al dreptului privat şi al dreptului public înţelese ca discipline academice. Reducerea ponderii disciplinelor juridice fundamentale propriu-zise în cadrul Învățământului superior juridic nu este specifică României, ci reprezintă o trăsătură generală a învăţământului juridic european, chiar în acele ţări unde – tocmai datorită importanţei social-economice şi politice a dreptului – implementarea modelului universitar „Bologna” a fost şi este încă tergiversată: cultura juridică europeană nu pare a fi încă pregătită să renunţe la scienta iuris în favoarea modelului unui McLaw global.

Într-adevăr în ciuda numitelor sale cognitive şi formative indiscutabile, locul studiului dreptului roman nu a încetat să readucă, în special după procesul (modelul) „Bologna” (19 iunie 1999) care a stabilit o subdiviziune a studiilor în două sau trei cicluri, după ţări. Percepţia acestui recul este şi mai puternică atunci când universitatea a ales, precum în cazul Franţei, de pildă, să distingă între studenţii pe de o parte jurişti, iar pe de altă parte jurişti istorici, cu riscul de a cantona dreptul roman în domeniul erudiţiei pure. Aşa se face că această disciplină, ca materie autonomă, să nu fie studiată decât în câteva universităţi care au ales să figureze în programa de master II istoria dreptului. Desigur, cei interesaţi mai pot dobândi cunoştinţe relevante şi în cadrul altor cursuri, precum cele de istoria dreptului privat sau istoria instituţiilor.

Totodată, studiul dreptului roman cunoaşte un interes sporit în contextul procesului de omogenizare a dreptului, elaborarea unui drept comun presupunând că sistemele naţionale să fie transcendente. În acest context, dreptul Romei, al cărei imperiu acoperea o bună parte a Europei actuale, reprezintă un reper important, în sensul că ar oferi o mai bună lectură a fenomenelor de armonizare. Nu în ultimul rând, materie internaţională, cercetarea ştiinţifică a dreptului roman rămâne o constantă şi o probă de foc în investigarea juridică de tip fundamental.

Chiar dacă relevanţa nemijlocită a cunoştinţelor despre diferenţa între mos italicus şi istoria europeană a dreptului roman, respectiv despre coliziunea amândurora cu mos geometricus sub influenţa dreptului natural în epoca modernă este incomparabilă cu cea dobândită în urma studiului dreptului civil ori penal în vigoare, sub aspect formativ deficitele acumulate în istoria şi filosofia dreptului conduc în timp la înţelegerea tot mai imprecisă a noţiunilor indispensabile pentru doctrina juridică civilă şi penală, iar lipsa acestor cunoştinţe are – aşa cum o arată nu în ultimul rând experienţa românească, dar şi semnalele de alarmă tot mai intense din exterior – o relevanţă practică pe cât de nemijlocită, pe atât de dureroasă. La fel, întreaga problematică a raporturilor dintre dreptul românesc şi dreptul unional european nu poate fi înţeleasă decât la un nivel superficial, în condiţiile în care lipsa cunoştinţelor istorice face imposibilă înţelegerea măsurii în care dreptul românesc (mai) este un drept românesc, cu toate consecinţele care decurg de aici pentru identitatea juridică a României în cadrul Uniunii Europene. Pe de altă parte însă, imperativele pragmatice ale pieţei globale, chiar fără a se transforma în imperative categorice ale raţiunii, impun o formare tot mai accelerată a juriştilor dotaţi cu o cunoaştere suficientă şi eficientă a dreptului în vigoare, iar sarcina deosebit de dificilă a Universităţii constă tocmai în găsirea unui echilibru – întotdeauna fragil – între dimensiunea fundamentală şi cea aplicativă a acestei formări. Ca şi celelalte universităţi europene, şi universităţile româneşti dispun de mecanismele instituţionale proprii menite să regleze asemenea probleme. În condiţiile unei crize tot mai acutizate a dreptului modern ca drept modern, viitorul va a aparține formei de organizare a studiului juridic academic care va reuşi să cristalizeze expresia categorială a dreptului post-modern ca sinteză între categoriile logice ale modernităţii juridice şi experienţa unor ordini tradiţionale familiare, precum dreptul roman clasic şi medieval, respectiv vechiul drept românesc. Nimic nu garantează faptul că acest for va fi şi pe mai departe Universitatea în forma actuală, aşa cum nimeni nu poate degreva Universitatea de responsabilitatea pentru propriile decizii fără a o transforma radical, a de altfel de mai multe ori în istoria ei europeană aproape milenară.

 Mircea Duţu