Perspectivă de drept comparat asupra finanţării lăcaşurilor de cult de către colectivităţile teritoriale

Extras din articolul cu acelaşi nume publicat în revista Pandectele Române nr. 8/2015, rubrica Meridiane Juridice.

 

1. Situaţia din dreptul francez

 Constituţia din 4 octombrie 1958, la primul său articol, prevede că Franţa „este o republică indivizibilă, laică, democratică şi socială. Ea garantează egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor, indiferent de origine, rasă sau religie. Ea respectă toate credinţele”. Conform reglementării privind separaţia bisericii de stat, ce datează din decembrie 1905, statul garantează libera practică a tuturor cultelor, impunând în acelaşi timp principiul conform căruia „Republica nu recunoaşte, nu remunerează şi nu subvenţionează niciun cult. În consecinţă, vor fi eliminate din bugetul de stat, al departamentelor şi al comunelor, toate cheltuielile relative la exercitarea activităților cultelor religioase”.

Fără nicio excepţie, colectivităţile teritoriale nu pot finanţa construirea sau achiziţionarea de lăcaşuri de cult, nu pot acoperi cheltuielile de funcţionare a edificiilor religioase, nu pot favoriza un anumit cult prin punerea la dispoziţie de spaţii sau prin finanţarea unor activităţi sau manifestări cu caracter de sărbătoare religioasă”. În acelaşi timp aceeaşi lege din 1905 prevede că anumite asociaţii culturale care, având ca obiect de activitate exclusiv practicile religioase, nu pot beneficia de subvenţii publice altele decât cele prevăzute cu titlul de reparaţii. Pot fi, însă, destinatarele unor donaţii sau legate, şi sunt supuse unui control financiar al autorităţilor publice.

O asociaţie cu profil religios poate fi organizată conform dispoziţiilor legii din 1 iulie 1901 relativă la contractul de asociere, şi nu conform legii cultelor din 1905, dacă obiectul său de activitate depăşeşte exercitarea practicilor unui cult religios. În acest caz, asociaţia nu mai poate primii donaţii sau legate.

Există totuşi în Franţa anumite excepţii, strict determinate, în raport cu principiul independenţei financiare care rezultă din dispoziţiile sus-menţionate, în special în regiunea Alsace-Moselle şi în anumite teritorii de peste mare. În primul caz, reglementările privind falimentul recunosc patru culte (catolic, luteran, reformat şi mozaic) care deţin spaţii publice de cult. Dreptul local al cultelor comportă dispoziţii relative la subiecţi, la întreţinerea edificiilor, la organizarea şi funcţionare cultelor şi, în plus, prevede intervenţia obligatorie a comunelor în caz de insuficienţă a resurselor instituţiilor de cult.

În al doilea caz, dispoziţiile legii din 1905 se aplică în Guadalupe, Martinica, Reunion, Saint-Martin şi Saint Barthélemy, dar nu se aplică în Guyana, în comunităţile reglementate prin articolul 74 al Constituţiei franceze (Polinezia, Wallis şi Fortuna, Saint-Pierre şi Miquelon) şi nici în Noua Caledonie sau Mayotte. În aceste regiuni, dreptul cultelor este reglementat prin două decrete-legi, din 16 ianuarie şi respectiv 6 decembrie 1939.

În plus, mai multe decizii ale Consiliului de Stat din 19 iulie 2011 oferă o interpretare a legii cultelor din 1905, amintind că atributele comunităţilor locale în materie se limitează la:

  • finanţarea cheltuielilor de întreţinere şi conservare a edificiilor servind la exerciţiul public al cultului de care aparţin, conform principiilor separării bisericii de stat;
  • acordarea de sprijin asociaţiilor culturale pentru lucrările de reparare a edificiilor de cult.

Este interzisă sprijinirea desfăşurării activităţii unui cult religios.”

Conform practicii Consiliului de Stat francez, „dacă, pe de o parte, legea din 1905 interzice în principiu orice ajutor acordat pentru exerciţiul unui cult, aceasta prevede în mod expres şi anumite derogări sau trebuie să se articuleze pe legislaţia derogatorie; pe de altă parte, dacă colectivităţile teritoriale pot lua decizii sau pot finanţa proiecte relative la edificiile sau practicile religioase, aceasta nu se poate realiza decât cu condiţia ca aceste decizii să răspundă unui interes public local, să respecte principiul neutralităţii faţă de culte şi să excludă orice liberalitate sau ajutor acordat cultelor”.

Anumite modificări legislative permit, însă, colectivităţilor locale franceze să finanţeze, direct sau indirect, lăcaşele de cult. Acestea pot interveni direct pentru conservarea şi întreţinerea edificiilor pe care le deţin în proprietate, trebuie să asigure securitatea şi accesibilitatea acestora, repararea celor aflate în proprietatea asociaţiilor religioase şi, în fine, înstrăinarea sau distrugerea imobilelor respective.

În ceea ce priveşte finanţarea indirectă, aceasta poate lua următoarele forme: garantarea unor împrumuturi în cadrul comunităţilor în curs de dezvoltare, pentru construirea, prin intermediul unor grupuri de societăţi locale sau de către asociaţiile de cult, a unor edificii care să răspundă necesităţilor colective cu caracter religios; plata chiriilor; punerea la dispoziţie a unor spaţii; dispoziţii în materie de dreptul urbanismului care să permită comunelor să favorizeze instalarea lăcaşelor de cult; subvenţii supuse regimului de protecţie a monumentelor istorice, dacă edificiile respective sunt clasificate ca atare.

În fine, colectivităţile teritoriale pot subvenţiona, atunci când subzistă un interes public local, proiecte, activităţi, achiziţii relative la un cult religios, dar care să nu servească la exercitarea propriu-zisă a acestuia.

 

Andrei Duţu