Marea Britanie: pertinenţa creării unei jurisdicţii on-line

Articol publicat în Pandectele Române nr. 5/1015, rubrica Meridiane juridice. Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

Un raport al Civil Justice Council (Mare Britanie) publicat în februarie 2015 analizează pertinenţa creării unei instanţe de judecată on-line, competentă să soluţioneze litigiile civile având ca obiect sume inferioare valorii de 25.000 de lire sterline.

Istoria iniţiativei

Autorul acestui raport, Richard Suskind, şi-a câştigat notorietatea în anul 2010, prin publicarea volumului „The End Of Lawyers” (Oxford University Press), unde propunea un exerciţiu al imaginaţiei în care avocatura, în sens tradiţional, va dispărea în favoarea noilor dezvoltări tehnologice. La cinci ani după lansarea acestei ipoteze, situaţia concretă nu a suferit modificări de substanţă în Mare Britanie: numărul de solicitors (avocaţi pledanţi) a crescut de la 115.487, în iulie 2009, la 130.443, în februarie 2015; şi aceasta în condiţiile în care abia atingeau 50.000 în 1987! Piaţa britanică a serviciilor juridice a cunoscut o creştere spectaculoasă, ceea ce a acordat Londrei o poziţie favorabilă în domeniu, la nivel european; un sistem juridic în care regulile economice ale pieţei domină instituţiile judiciare, deoarece magistraţii englezi provin întotdeauna din rândurile avocaţilor. Prin urmare, tendinţa de a schimba regulile sistemului de provenienţă este aproape inexistentă.

Pe de altă parte, raportul sus-menţionat se înscrie în direcţia eforturilor statului britanic de a oferi justiţiabililor, mai ales celor de condiţie modestă, un acces efectiv la justiţie în domeniul civil. În anul 1995, Lordul Woolf aprecia deja că aceasta devenise „prea scumpă, iar uneori taxele procedurale depăşesc ca valoare obiectul litigiului, prea lentă în judecarea cauzelor şi, în concluzie, prea nedreaptă”.

Modul de funcţionare

Un atare sistem digital ar oferi o evaluare automată a cererii de chemare în judecată; prin intermediul unei baze de date conţinând informaţii juridice cu caracter general, reclamantul va fi informat cu privire la drepturile lui procesuale, şi întrebat dacă îşi înregistrează cererea. Apoi, intervine factorul uman, prin intermediul judecătorilor propriu-zişi, care iau legătura cu părţile şi le propun o soluţionare amiabilă a litigiului, care implică şi o taxă moderată. În situaţia în care aceasta nu se poate realiza, părţile plătesc o taxă de procedură, în cuantum mai redus decât în cazul jurisdicţiilor „tradiţionale”, iar litigiul este supus spre soluţionare unui complet de judecată.

Perspective de dezvoltare în alte ţări

Numai în Anglia, din 1.500.000 de cereri de chemare în judecată în materie civilă (exceptându-le pe cele privind minorii şi familia) înregistrate pe an, numai 44.000 sunt soluţionate de către instanţe; dintre acestea, o mare majoritate au ca obiect valori inferioare sumei de 10.000 de lire. Această diferenţă semnificativă se datorează în primul rând soluţionării litigiilor în afara instanţelor, înainte de punerea pe rol a cauzei, principalul motiv fiind valoarea foarte ridicată a taxelor judiciare. Prin urmare, o simplificare a normelor procesuale civile, facilitată prin utilizarea internetului, ar putea contribui la asigurarea unui acces efectiv la justiţie, o caracteristică esenţială a unui stat de drept.

În Franţa, de pildă, situaţia este exact invers; orice litigiu, oricât de minor, beneficiază de o soluţie pronunţată de completul de judecată. În faţa tribunalelor de mare instanţă, 75% din soluţii privesc fondul cauzei, ceea ce caracterizează un acces la justiţie profund democratic. Totuşi, rămâne criticabil caracterul birocratic al procedurilor, specific multor sistemele de drept continental, unde circuitul dosarului, de la înregistrarea cererii până la masa judecătorului, constituie una dintre principalele probleme ale sistemului judiciar, care aduce atingere autorităţii justiţiei. Astfel, implementarea unui sistem electronic similar celui englez ar spori eficienţa justiţiei „de masă”, şi aceasta în condiţiile în care magistraţii beneficiază, deja, de un sistem informatic bine pus la punct. Mai mult decât atât, sistemul on-line ar contribui la sporirea transparenţei justiţiei.

Şi totuşi, generalizarea unei asemenea abordări ar duce la diminuarea până la dispariţia rolului avocatului; în viziunea lui Suskind, o justiţie fără avocat este o justiţie „low cost”, care va cunoaşte o creştere nejustificată a cererilor neîntemeiate, abuzive sau pur şi simplu greşit formulate, care vor spori cantitativ munca efectuată de magistraţi. Astfel se va ajunge la soluţii susceptibile de a crea un sentiment de frustrare pentru justiţiabil, provenit dintr-un sistem care, dimpotrivă, ar fi trebuit să îl ajute.

Franţa: compatibilitatea calităţii de cadru didactic universitar cu profesia de avocat

Cumulul unei funcţii didactice de profesor sau conferenţiar, cu exercitarea profesiei de avocat constituie o realitate constantă, consacrată, în Franţa, pentru prima dată, printr-un decret-lege din 1936, care impune, ca singură limită, anume „oferirea de consultanţă, asistenţă sau reprezentare în faţa instanţelor a unei structuri a administraţie publice, cu excepţia cazurilor în care acţionează în numele acesteia”. Nerespectarea acestei interdicţii atrage după sine imposibilitatea părţii asistate de către un avocat profesor universitar de a beneficia de rambursarea cheltuielilor aferente serviciilor juridice şi o sancţiune disciplinară aplicată de consiliul baroului avocatului respectiv. După ultimele modificări, datând din 2007, ale legislaţiei funcţiei publice, această dispoziţie a fost înlocuită cu dreptul cadrelor didactice universitare „de a exercita profesii liberale care decurg din natura funcţiilor pe care le ocupă”.

Apreciind că avocaţii cadre universitare provin, de cele mai multe ori, din domeniul dreptului administrativ, un ales local a sesizat, la 16 iunie 2014, ministerul francez al justiţiei, solicitând să i se precizeze „regulile care stabilesc statutul cadrelor didactice din învăţământul superior care au calitatea de avocat”. Răspunsul Ministrului, comunicat la 10 decembrie 2014, arată că „cercetătorii şi cadrele didactice pot să exercite în mod liber profesia de avocat, în cadrul oricărui litigiu care are drept părţi persoane de drept privat; atunci când este implicată şi o autoritate publică, intervenţia acestora este strict limitată la apărarea acesteia din urmă”. Preşedintele asociaţiei franceze a avocaţilor la nivel naţional a apreciat că acest aviz ministerial oferă „o informaţie utilă în ceea ce priveşte cererile de înscriere în barouri a cadrelor didactice universitare, dar şi în cursul exercitării profesiei”; drept consecinţă, printr-o scrisoare din 3 martie 2015, această informaţie a fost difuzată către toate corpurile profesionale implicate.

Problema principală, în această situaţie, se axează pe temeinicia avizului ministerial; fără îndoială, în raport cu reglementarea în vigoare, acesta reflectă situaţia juridică actuală, care în mod imperceptibil şi involuntar a evoluat în urma repetatelor modificări aduse reglementării originale, mai întâi în 1983 şi apoi în 2007. Astfel, articolul 25 din Legea din 13 iulie 1983 distinge între două ipoteze ale cumulului. Prima dintre acestea priveşte exercitarea de către un funcţionar public a unei activităţi accesorii, după obţinerea unei autorizări din partea administraţiei de afiliere; în cazul acestor activităţi este aplicabilă interdicţia de a consulta sau pleda împotriva unei autorităţi publice, preluată de articolul 2 din Decretul nr. 2007-658. O a doua ipoteză priveşte reglementează în mod exclusiv situaţia cadrelor didactice, care pot cumula de plin drept funcţia didactică – deci în lipsa unei autorizări prealabile a autorităţii de afiliere – cu practicarea unei profesii liberale (precum cea de avocat), în măsura în care aceasta din urmă decurge din funcţia didactică. Avizul ministerial precizează, astfel, că „pe acest temei, cadrele didactice şi cercetătorii pot să exercite profesia de avocat”. Or, dispoziţiile sus-menţionate nu prevăd alte limite decât cele aferente activităţilor accesorii exercitate de către funcţionarii publici exercitate cu acordul autorităţii de afiliere!

Rezultă, prin urmare, în ciuda concluziilor avizului ministerial, că o interdicţie de a consulta sau de a pleda în favoarea unei autorităţi publice nu mai este opozabilă cadrelor didactice care exercită o profesie liberală decurgând din natura funcţiei pe care o ocupă? Dintr-un alt punct de vedere, se pune problema stabilirii unor noi limite, mai stricte, pentru cadrele didactice, decât cele din regimul actual, cum ar fi, de pildă, interdicţia de a consulta sau pleda în numele unei persoane împotriva autorităţii de afiliere, sau a ministerului de resort. În această privinţă, autoritatea competentă nu a oferit, până în prezent, nici un răspuns.

Comenetează pe blog >>