Jurisprudenţa română, încotro?

Articol publicat în revista Pandectele Române nr. 11/2013.
Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

Din cele mai vechi timpuri, definită sub celebra formulă pretoriană – do, dico, addico – jurisprudenţa a jucat un rol major în prefigurarea, naşterea şi realizarea dreptului. Cum creăm – dăm – dreptul şi cine e capabil să o facă; cum îl exprimăm – îl zicem – cum îl conservăm, transmitem – ori îl configurăm? Un mecanism care a marcat istoria fenomenului juridic, definindu-i treptat componentele indispensabile.

În Roma antică, prin jurisprudenţă se înţelegea ştiinţa dreptului, care nu se confunda cu doctrina; ea presupunea cunoaşterea regulilor, dar şi punerea lor în aplicare spre folosinţă publică. Aşadar, deopotrivă ştiinţă şi artă, în această etapă iniţială, ea nu separa savantul de practician. Ei se regăseau în persoana, „prudentului”, jurisconsultului, precum în cazul lui Gaius, Ulpian, Paul ori Papinian din a căror operă Pandectele/Digestele au reţinut secvenţe importante. Acestea din urmă amintesc de o ştiinţă, dar şi de redactarea de acte ori expunerea de probleme juridice.

Jurisprudenţa romană s-a răspândit sub forma tratatelor teoretice, celebrele Comentarii ale „dreptului civil”, bazate pe lege ori pe edictul pretorului, în care fiecare acţiune este analizată.

Dreptul modern, forjat sub impactul ideilor Revoluţiei franceze şi în ecuaţia separaţiei puterilor în stat acordă un rol specific în exprimarea şi realizarea sa, pe măsura locului conferit puterii judecătoreşti şi subiecţilor săi în statul de drept.

Chiar negându-i-se forţa de izvor de drept, dar fără a se ignora puterea exemplului precedentului judiciar, jurisprudenţa a reprezentat şi la noi un factor important în explicitarea semnificaţiilor reglementărilor juridice şi prin aceasta, în punerea în aplicare şi chiar crearea acestora. Importanţa cunoaşterii jurisprudenţei diferitelor instanţe judecătoreşti, în frunte cu cea a celei plasate la vârful sistemului judiciar, în virtutea puterii sale de exemplu ce trebuie urmat în privinţa soluţiilor de speţă pronunţate şi viitoare a făcut ca, o lungă perioadă de timp, ce se întinde de la jumătatea veacului al 19-lea şi până la mijlocul celui următor, revistele juridice, în ciuda titlului pe care le-au purtat („Dreptul”, „Curierul judiciar” ş.a.) să publice preponderent jurisprudenţă română şi, într-o oarecare măsură, şi străină, în special franceză (din motive uşor de înţeles), articolele de doctrină, notele şi informaţiile de gen rămânând foarte rare. Chiar fondarea, în 1921, de ilustrul magistrat şi om de cultură Constantin Hamangiu, membru de onoare al Academiei Române (asupra unui aspect al relaţiei sale cu înaltul for academic a se vedea documentele publicate de rubrica „Istoria juridică”, nota red.) a „Pandectelor Române”, având ca program prezentarea şi analiza fenomenului jurisprudenţial, în totalitatea dimensiunilor lui şi deplinătatea semnificaţiilor sale, ilustrează o asemenea situaţie. Chiar şi după 1948, în condiţiile regimului totalitar, după o perioadă de regres absolut, treptat, dar evident rolul jurisprudenţei a fost reabilitat, extrasele de practică judiciară din „Revista română de drept” şi mai ales anuala „Culegere de decizii şi decizii de îndrumare ale Tribunalului Suprem” la care putem adăuga cele două volume „clasice” de practică judiciară a instanţelor judecătoreşti, în materie penală (realizate de V. Papadopol) şi în materie civilă (datorată lui Mihuţă şi Al. Lesviodax) de la mijlocul anilor 1970, rămân repere importante în acest sens.

O soluţie jurisprudenţială publicată dobândea, prin selecţia şi evaluarea preliminară realizate ori, cel puţin, presupuse, nu mai vorbim dacă era şi comentată o autoritate comparabilă cu cea a precedentului din dreptul anglo-saxon.

După 1990 am asistat la un păgubos fenomen de erodare a prestigiului şi semnificaţiilor concrete ale practicii judiciare redevenită, după moda retro şi nu numai, jurisprudenţă.

Rolul măcar de „model” al unei soluţii adoptate de o instanţă de grad egal sau chiar de cea supremă a devenit din ce în ce mai rar. Inamovibilitatea absolutizată şi pretenţia creatoare, rău înţeleasă, afirmată în privinţa multor magistraţi, în contextul general al „exploziei” contenciosului de orice fel, a transformat rolul uniformizator şi creator, în sensuri multiple, al jurisprudenţei într-o frumoasă şi tot mai regretată amintire. Diferenţele de soluţie, în cazuri identice pe fond, de la o secţie la alta şi chiar de la un complet la altul, ale aceluiaşi tribunal ori aceleiaşi curţi de apel sau chiar ale instanţei supreme, cauzează suspiciuni şi alimentează neîncrederea, devenită endemică, în justiţie şi slujitorii ei.

Nu mai contează acum prea mult explicaţiile oferite şi nici motivaţiile posibile. Adoptarea şi intrarea în vigoare a noilor coduri – civil şi de procedură civilă şi, în viitorul apropiat, a celor penal şi de procedură penală – presupun, cu necesitate, un rol activ din partea instanţelor şi, în multe privinţe, decisiv al jurisprudenţei lor. Într-adevăr, pe lângă depăşirea problemelor dispoziţiilor tranzitorii, multe dintre noile prevederi legale au nevoie de clarificări şi adaptări la situaţiile concrete ce se vor ivi în practică şi vor cunoaşte o anumită repetabilitate. Nu putem ignora, desigur, şi responsabilitatea majoră de a reabilita, deopotrivă în lumea juridică şi în faţa opiniei publice, a rolului precedentului judecătoresc. Punerea în aplicare a noilor coduri legislative constituie astfel o ocazie deosebită pentru reafirmarea rolului proeminent al jurisprudenţei în realizarea şi configurarea dreptului.

Este o datorie morală şi profesională a fiecărui magistrat, indiferent de rangul carierei sale şi valoarea profesională de a-şi asuma o asemenea misiune de onoare şi responsabilitate, aşa încât, chiar dacă nu recunoscut în plan constituţional şi legislativ, precedentul judiciar să (re)dobândească rapid autoritatea cuvenită într-un stat de drept şi o Românie pe deplin aparţinătoare Uniunii Europene.

Credincioasă misiunii sale fondatoare asumate în 1921, de directorul său iniţiator, revista „Pandectele Române” va milita astfel pentru recucerirea statutului cuvenit de către jurisprudenţă în cadrul fenomenului juridic post-modern, având în vedere noile căi, tehnici şi instrumente de manifestare a virtuţilor sale intrinseci, tradiţionale.

Sub semnul unor asemenea speranţe şi exigenţe, numărul 11/2013 al revistei noastre îşi accentuează dimensiunile politico-creatoare ale demersului publicistic, acordând o atenţie deosebită soluţiilor de confluenţă şi interdependenţă între doctrină, abordarea teoretică şi jurisprudenţa cazuistică, cu perspective de rezolvări de principiu.