Joseph H.H. WEILER despre ordini juridice, dreptul Uniunii Europene şi judecătorul constituţional naţional

Interviu publicat în Revista Română de Drept European nr. 2/2015.

Cu începere de la 1 septembrie 2013, profesorul J.H.H. Weiler este preşedintele Institutului Universitar European de la Florenţa. Anterior, el a predat la Universitatea din New York (NYU), Facultatea de drept, fiind titular al catedrei „Jean Monnet”, director al „Straus Institute for the Advanced Study of Law & Justice”, precum şi co-director al „Tikvah Center for Law & Jewish Civilization”.

Profesorul Weiler este redactor-şef al European Journal of International Law (EJIL) şi al International Journal of Constitutional Law (ICON).

El este profesor la Universitatea Naţională din Singapore şi profesor onorific la University College (Londra); la Universitatea din Copenhaga – Departamentul de ştiinţă politică; precum şi co-director al Academiei de drept comercial internaţional din Macao, China.

Este doctor honoris causa al numeroase universităţi europene.

Profesorul Weiler este autor al numeroase articole şi cărţi în domeniile dreptului internaţional, comparat şi european. Publicaţiile sale includ: The Constitution of Europe do the New Clothes have an Emperor? (Cambridge University Press, 1998, tradusă în limbile spaniolă, italiană, slovenă, japoneză, chineză, sârbă, portugheză, română – Constituţia Europei, Ed. Polirom, 2009); The EU, the WTO, and the NAFTA: Towards a Common Law of International Trade? (Academy of European Law, EUI, Florenţa/Oxford University Press, 2000); Un’Europa Cristiana (Rizzoli, 2003, tradusă în limbile germană, poloneză, spaniolă, portugheză, slovenă, franceză, maghiară, olandeză); The Worlds of European Constitutionalism (împreună cu Gráinne De Búrca) (Cambridge University Press, New York şi Cambridge, 2012). A publicat şi o nuvelă, Der Fall Steinmann (Piper, 2000). În prezent lucrează la o monografie intitulată „The ASEAN Way – A Prolegomena to a Theory of Asian Legal Integration” (care urmează a fi publicată de Cambridge University Press), dar şi la o carte despre procesul lui Iisus.

1. Care este forma cea mai adecvată de receptare a dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică a statelor membre? Monismul, dualismul sau pluralismul juridic?

Nu consider că aceste categorii sunt atât de utile – nici chiar în dreptul internaţional public, ca să nu mai vorbim despre dreptul Uniunii Europene. Chestiunea receptării conţine cel puţin două faţete – necesitatea ori ceva de acest gen a unei forme de transpunere – şi care, după cum ştim, diferă în funcţie de diferitele izvoare ale dreptului Uniunii în cauză. A doua faţetă vizează statutul ierarhic al normei europene. Dreptul UE este, în principiu, destul de draconic, depăşind pe cel al unor state federale. În cazuri de conflict între o măsură a UE – orice măsură, inclusiv cea mai nesemnificativă, trebuie, în principiu, să aibă precedenţă asupra celor mai serioase norme constituţionale ale statului membru în cauză. Spre deosebire de dreptul internaţional public, un stat membru nu are o opţiune de „încălcare eficace”: nesocoteşte-l şi te vei confrunta cu consecinţele răspunderii statului. În realitate, acest conflict extrem nu ar trebui să apară niciodată. Principiul Schmittian al „excepţiei” induce în eroare. Cotidianul este cel care contează cu adevărat. Aspectul sensibil care persistă, iar el continuă să fie foarte viu, este chestiunea jurisdicţiei şi competenţelor. Acest principiu draconic al supremaţiei UE se aplică doar în interiorul jurisdicţiei, a sferei de competenţă, a UE. Expresia corectă a principiilor supremaţiei este aceea că statele membre şi UE au fiecare supremaţie în propria sferă de competenţe. Dacă legiuitorul UE (sau Curtea UE) depăşeşte această sferă, nu se aplică regula privind supremaţia. Una dintre cele mai interesante întrebări este aceea dacă definiţia acestei sfere de competenţe se află, în sine, în interiorul competenţei exclusive a Curţii de Justiţie a UE.

2. Într-o logică de sisteme, coexistenţa dintre ordinea juridică internă şi ordinea juridică externă este sau nu este una concurentă? Cum se pot respecta supremaţiile, atât a Constituţiei în dreptul intern, cât şi cea specifică ordinii juridice a Uniunii Europene?

Aceasta decurge din răspunsul meu anterior. Există multe zone în care, într-un sens generic, UE şi statele membre operează competenţe concurente. Pretenţia dreptului UE este aceea că, în caz de conflict între două norme, norma UE trebuie să prevaleze şi, în anumite domenii, chiar să „aibă prioritate” asupra unei norme neconflictuale (!) a statului membru – de pildă în domeniul relaţiilor economice externe. Nu consider că această susţinere este ilogică din punct de vedere juridic – deşi, din punct de vedere politic, ea ar putea fi delicată.

3. Credeţi că supremaţia absolută şi necondiţionată a dreptului Uniunii Europene a influenţat în mod decisiv jurisprudenţa tribunalelor constituţionale ale statelor membre? Trebuie să existe condiţii pentru utilizarea normelor de drept al Uniunii Europene şi a jurisprudenţei CJUE de tribunalele constituţionale?

Dintr-un punct de vedere al dreptului pozitiv, răspunsul este categoric negativ. Dacă ea se situează în afara domeniului supremaţiei, nu există niciun motiv pentru care statele membre ar trebui să urmeze CEJ. În sens contrar, ar fi mare păcat dacă instanţele statelor membre, în special curţile constituţionale, nu ar păstra o tradiţie independentă solidă – care constituie celebrul „laborator federal” şi care alimentează evoluţia normelor şi principiilor UE. Raportul dintre ordinile juridice nu este şi nu ar trebui să fie unidirecţional.

Există multe domenii ale jurisprudenţei de la Luxembourg în privinţa cărora sunt mai puţin încântat.

4. Declararea unor acte de drept primar al Uniunii Europene ca fiind contrarii constituţiilor naţionale afectează supremaţia dreptului Uniunii Europene sau poate fi permisă uneori, spre exemplu, prin prisma respectării drepturilor fundamentale ale omului? Ar trebui reconsiderată, într-un asemenea context, doctrina răspunderii statului pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene?

Ar trebui să ne reamintim că, în principiu (cu excepţia anumitor excepţii restrânse), standardele Uniunii Europene cu privire la drepturile omului se aplică doar măsurilor Uniunii Europene. Aşa şi trebuie să fie. Aceasta înseamnă că o măsură UE poate face obiectul unui standard mai riguros decât omologul său din statul membru, însă ar putea însemna şi că măsura Uniunii Europene ar fi considerată că nu încalcă drepturile omului, chiar dacă o măsură similară din statul membru, în circumstanţe similare, ar fi considerată de curtea constituţională a statului membru a încălca drepturile omului. Repet: aşa ar trebui să fie, atât din perspectiva dreptului pozitiv, cât şi din cea a valorilor. Am discutat această chestiune fără încetare în lucrările mele, inclusiv în cartea mea „The Constitution of Europe”, tradusă în limba română[1].

5. Judecătorul constituţional naţional este, în principiu, egal celui european? Putem vorbi despre o interpretare reală a dreptului primar al Uniunii Europene efectuată de tribunalele constituţionale ale statelor membre?

Este un raport subtil, care ar trebui gestionat cu pricepere şi înţelegere. CEJ are, desigur, ultimul cuvânt cu privire la interpretarea dreptului UE. Judecătorul naţional este, însă, cel care controlează trimiterea, condiţiile trimiterii şi cine este responsabil pentru executarea hotărârii. CEJ cunoaşte că dacă pierde încrederea judecătorilor naţionali, sistemul se va prăbuşi. Judecătorul naţional poate furniza, în trimitere, preocupările, sensibilităţile şi indiciile cu privire la rezultatul pe care îl consideră cel mai adecvat.

6. Există un număr în creştere de tribunale constituţionale care au adresat întrebări preliminare CJUE. Putem vorbi despre extrema ratio sau despre un instrument obişnuit de cooperare? În fapt, există ierarhie, confruntare sau pură cooperare între CJUE şi tribunalele constituţionale?

Vedeţi răspunsul meu anterior.

Acest interviu face parte dintr-un proiect intitulat „Dreptul Uniunii Europene şi tribunalele constituţionale ale statelor membre. Interviuri”, derulat în prezent de Dragoş Călin. [Interviul a fost tradus de Mihai Banu.]

Comentează pe blog aici>>


[1] The Constitution of Europe. “Do the New Clothes Have an Emperor?” and Other Essays on European Integration, Cambridge University Press, 1999; traducere în limba română: Constituţia Europei, Ed. Polirom, 2009.