Insolvenţa pârâtului. Ce cauze pot face obiectul unui arbitraj?

Extras din articolul Arbitrabilitatea cauzelor în care una dintre părţi este o societate în insolvență*, autor Cezara CONSTANTINESCU, publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 6/2015.

 

Arbitrabilitatea obiectivă a cauzelor în care pârât este o societate în insolvenţă trebuie analizată, pe de o parte, din perspectiva suspendării de drept prevăzute de art. 75 din Legea Insolvenţei, şi, pe de altă parte, din perspectiva întinderii competenţei judecătorului-sindic, în conjuncţie cu interpretarea art. 3 alin. (1) din Regulamentul CE privind insolvenţa.

În ultima perioadă auzim din ce în ce mai des cuvântul „insolvenţă”, în contextul în care din ce în ce mai multe societăţi apelează la protecția tribunalului în cadrul acestei proceduri. Particularitățile Legii Insolvenței1 şi limitele pe care acestea le impune creditorilor se răsfrâng asupra cu precădere asupra relațiilor comerciale între debitorul insolvent şi creditorii săi, şi totodată asupra litigiilor – inclusiv cele arbitrale – dintre aceste părţi. Dar care sunt mai exact aceste limitări? În cazul insolvenţei uneia dintre părţi, ce cauze pot face obiectul unui arbitraj? În cadrul acestei articol, vom analiza arbitrabilitatea obiectivă a cauzelor în care una dintre părţi este în insolvenţă, cu focus pe ipoteza în care debitorul insolvent are calitatea de pârât, deoarece aceasta este situația care ridică în mod deosebit probleme în practică.

Ca o primă remarcă, pentru a determina arbitrabilitatea unui litigiu, trebuie desigur avute în vedere mai întâi dispoziţiile art. 542 alin. (1) C. pr. civ., care prevede condiţiile fundamentale pe care trebuie să le îndeplinească atât subiectele cât şi obiectul arbitrajului, respectiv: „Persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună”.

Legea Insolvenţei conţine însă dispoziţii specifice privind suspendarea de drept a unor acţiuni împotriva debitorului (art. 75 din Legea Insolvenţei), şi de asemenea instituie competenţa exclusivă a judecătorului-sindic de a judeca anumite tipuri de acţiuni (art. 45 din Legea Insolvenţei), particularităţi de natură a limita arbitrabilitatea litigiilor împotriva debitorului în insolvenţă.

Din această perspectivă, vom analiza, pe de o parte, ce acţiuni fac obiectul suspendării de drept prevăzute de Legea Insolvenţei, şi pe de altă parte care este mai exact întinderea competenței judecătorului sindic. Pentru a determina arbitrabilitatea unei cauze în acest context vom analiza, mai întâi ce acţiuni nu intră, prin obiectul lor, în sfera de aplicare a suspendării de drept, şi în continuare, care dintre aceste acţiuni nu intră în sfera competenţei judecătorului-sindic.

Sfera de aplicare a suspendării de drept a anumitor acţiuni, prevăzută de art. 75 din Legea Insolvenţei

Art. 75 alin. (1) din Legea Insolvenţei prevede că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, specificând că valorificarea drepturilor creditorilor se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor.

Făcând aplicarea principiului de interpretare per a contrario, rezultă că acţiunile care nu vizează realizarea creanţelor asupra averii debitorului nu fac obiectul suspendării prevăzute de art. 75 din Legea Insolvenţei.

În acest context, menţionăm că faţă de fostul art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (reglementarea anterioară privind suspendarea de drept), actuala reglementare aduce o anumită clarificare acestei chestiuni, prevăzând expres că „nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acţiunile judiciare pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii” [art. 75 alin. (3) din Legea Insolvenţei].

Cu toate acestea, noua inserţie nu este de natură a clarifica pe deplin sfera de aplicare a art. 75. Mai mult, noţiunea de „creanţă”, în sens larg, se referă la acel drept subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva. În acest sens, cu privire la conceptul de „realizare a creanţelor asupra averii debitorului”, jurisprudenţa internă, deşi nu foarte bogată, a oferit de-a lungul timpului o serie de hotărâri care vin să lămurească spiritul şi întinderea suspendării prevăzute de Legea Insolvenţei.

Astfel, cu referire la art. 35 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului2, Curtea Supremă de Justiţie3 a statuat că „prevederile legale citate nu sunt însă incidente în ipoteza în care acţiunea priveşte anularea unui act juridic încheiat în mod nelegal privind transferul de proprietate a unui bun imobil de la o societate comercială în proprietatea unei bănci, în schimbul obținerii unor acțiuni la aceasta”.

Cu privire la acelaşi art. 35 din Legea nr. 64/1995, tot Curtea Supremă de Justiţie4 a stabilit că dispozițiile legale privind suspendarea de drept „nu sunt aplicabile în cazul în care litigiul se referă la un drept real, având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al debitorului”. Desigur, un astfel de caz nu ar fi arbitrabil din perspectiva naturii sale administrative care atrage competența exclusivă a instanțelor judecătorești, însă raţionamentul Curţii este relevant cu privire la modul în care trebuie înţeleasă şi interpretată sfera de aplicare a art. 75 din Legea Insolvenţei.

În acelaşi sens, şi în doctrina de specialitate5 s-a arătat că suspendarea de drept prevăzută de Legea Insolvenţei nu se referă la acţiunile reale (spre exemplu, acţiunea în revendicare, acţiunea pentru predarea bunului vândut, acţiunile posesorii) sau acţiunile în constatare.

Nu în ultimul rând, cu privire la o acţiune în revendicare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie6 a statuat într-o decizie recentă astfel: „Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real şi nu a unui drept de creanţă asupra persoanei juridice în privinţa căreia s-a declanşat procedura insolvenţei, nu este o acțiune în realizarea creanței împotriva averii debitorului de natura celor vizate de art. 36 din Legea nr. 85/2006. Ca atare, cum aceste dispoziții speciale nu sunt incidente într-o astfel de cauză, instanța de judecată, în mod nelegal, a dispus suspendarea judecării litigiului pe parcursul procedurii insolvenţei, atât timp cât obiectul acţiunii nu urmăreşte realizarea vreunei creanţe asupra societății faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei”.

O problemă aparte şi de interes în contextul unui litigiu cu o societate în insolvenţă o reprezintă chestiunea compensării creanţelor reciproce dintre creditor şi debitorul insolvent. Similar fostului art. 52 din Legea nr. 85/2006, art. 90 din Legea Insolvenţei prevede că „deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii”, specificând că această prevedere se aplică în mod corespunzător şi „creanţelor reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenţei”. Astfel, Legea Insolvenţei permite compensarea creanţelor reciproce între creditor şi debitorul insolvent, impunând singura condiţie ca ambele creanţe să fie născute ori înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, ori ulterior deschiderii procedurii insolvenţei.

În aceste condiţii, apreciem că în cadrul unui arbitraj iniţiat de debitorul insolvent, un creditor îi poate opune acestuia compensaţia pe cale de apărare, fără ca aceasta să facă obiectul suspendării prevăzute de art. 75. Arătăm în acest sens că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuată7 următoarele: „(…) Aceasta deoarece, compensația legală fiind un mod de stingere a obligației poate fi invocată pe calea dreptului comun, ea constituind o excepție de la regula prevăzută de art. 36 privind suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare și extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului său sau bunurilor sale”.

În concluzie, apreciem că nu fac obiectul suspendării de drept prevăzute de art. 75 din Legea Insolvenţei următoarele tipuri de acţiuni introduse împotriva debitorului insolvent:

– Acţiunile în constatare – atât cele pozitive [din această categorie făcând parte acţiunile actualmente expres prevăzute de art. 75 alin. (3) din Legea Insolvenţei], cât şi cele negative (spre exemplu, acţiunea prin care creditorul cere tribunalului arbitral să constate că debitorul aflat în insolvenţă nu are o anumită creanţă împotriva acestuia dintâi);

– Acţiunile reale - acţiunea pentru predarea bunului vândut prezentând un interes deosebit în ipoteza arbitrajului;

– Acţiunile pentru anularea unui act – de exemplu, acţiunea pentru anularea unui contract încheiat între creditor şi debitorul insolvent, aplicarea restitutio in integrum putând însă comporta anumite discuţii din perspectiva suspendării.

______________

* Acest articol a fost prezentat în cadrul Conferinţei internaţionale „Challenges of Doing Business in the Global Economy” III – Panelul „Lumea afacerilor şi arbitrajul comercial internaţional” din 22 mai 2015, care a avut loc la Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, București.

1 Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014.

2 Art. 35 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, în forma republicată în M. Of. nr. 608 din 13 decembrie 1999, avea următorul conţinut: „De la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”.

3 CSJ, secţia comercială, decizia nr. 3642 din 12 iunie 2001, publicată în Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 452.

4 CSJ, secția de contencios administrativ, decizia nr. 1072 din 19 martie 2002, publicată în Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 453.

5 Gh. Piperea, Insolvenţa: Legea, Regulile, Realitatea, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 493, cu referire la art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, care avea următorul conţinut: „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale”.

6 ÎCCJ, secţia I civilă, decizia nr. 1409 din 15 mai 2014, publicată pe www.scj.ro

7 ÎCCJ, secția comercială, decizia nr. 1604 din 13 mai 2008, publicată pe www.scj.ro