Greva patronală – soluţii legislative

Extras din articolul Admisibilitatea grevei patronale (lock-out-ului) în România, autor Brînduşa VARTOLOMEI, publicat în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 8/2015

Apariţia, cu timp în urmă, în secolul XIX, a grevei salariaţilor – ca formă de manifestare a anumitor interese profesionale şi nemulţumiri faţă de patronate, a antrenat, după o perioadă relativ scurtă, reacţia simetrică, respectiv greva patronală (lock-out-ul).

1. În funcţie de sistemul de drept, reglementarea lock-out-ului cunoaşte soluţii legislative diferite de la un stat la altul şi, pe aceste baze, şi opinii radical opuse formulate în doctrina juridică.

A) Concret, pot fi identificate următoarele situaţii[1]:

a) sunt state care reglementează expres acest tip de grevă cum este cazul Spaniei, Croaţiei, Lituaniei, Maltei etc.;

b) sunt state care, fără a o reglementa expres, o permit potrivit practicii judiciare cum este cazul Franţei, Italiei, Germaniei, Belgiei etc.;

c) sunt state care interzic expres această grevă cum este cazul Portugaliei, Greciei, Federaţiei Ruse, Bulgariei etc.

B) Luând în considerare aceste reglementări legale dar şi practica în această materie rezultă că lock-out-ul poate fi:

a) ofensiv (preventiv) atunci când angajatorul urmăreşte, înainte de declanşarea efectivă a unei greve a salariaţilor, ca prin acţiunea sa, să-i determine pe aceştia să accepte condiţiile stabilite de el sau defensiv (simultan) atunci când angajatorul înţelege să îşi înceteze activitatea ca reacţie la greva deja declanşată, aflată în desfăşurare, a salariaţilor săi[2];

b) total atunci când se întrerupe întreaga activitate la nivelul angajatorului sau parţial atunci când doar o parte a activităţii este întreruptă (a unei secţii, atelier, departament, serviciu etc.);

c) de avertisment, ca reacţie la o grevă de avertisment a salariaţilor;

d) de solidaritate ca reacţie la o grevă declanşată într-o altă unitate, la un alt angajator[3].

C) Principial, în opinia noastră, în urma analizei tipurilor posibile de lock-out, nu pot fi acceptate:

– greva patronală anterioară (ofensivă sau preventivă) deoarece, în realitate, nu este o reacţie la o grevă deja declanşată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, încalcă principiul proporţionalităţii[4];

– greva patronală posterioară (ulterioară unei greve) care nu îşi află temeiuri raţionale din moment ce greva salariaţilor a încetat.

2. A) În România, situaţia reglementării legale a grevei patronale a fost caracterizată, de-a lungul timpului, prin opţiuni radical diferite. Astfel:

a) între primul şi cel de-al doilea război mondial atât greva salariaţilor cât şi greva patronală au fost permise prin Legea din 1929 asupra contractelor de muncă[5].

b) în timpul participării României la cel de-al doilea război mondial, ambele forme de grevă au fost interzise;

c) între 1945-1950 ambele forme de grevă au fost permise ca urmare a repunerii în vigoare a Constituţiei din 1923;

d) între 1950-1989 soluţia a fost aceea a nereglementării grevei, nici a salariaţilor, nici a unităţilor.



[1] A se vedea, pentru prezentarea normelor naţionale de drept al muncii în materia grevei patronale www.ilo.org

[2] În fapt, destul de rar, sunt şi greve patronale care se declanşează ulterior unei greve.

[3] În doctrina juridică se menţionează şi lock-out-ul politic care constituie un răspuns/o reacţie al/a patronului nemulţumit de anumite politicii ale autorităţilor guvernamentale, dar, în realitate, acesta nu reprezintă un lock-out propriu-zis deoarece nu sunt vizate relaţiile de muncă dintre angajator şi salariaţii săi. A se vedea R. Stancu, Greva patronală în dreptul pozitiv european, în RRDM nr. 5/2015, p. 31.

[4] Prin „proporţionalitate” trebuie să se înţeleagă faptul că reacţia patronală nu poate fi exagerată (disproporţionată) cu atitudinea salariaţilor care deşi, prin ipoteză, nemulţumiţi, nu au declanşat încă o grevă.

[5] Publicată în M. Of. nr. 74 din 5 aprilie 1929.