Există o „filozofie a dreptului” românească?

Articol publicat în revista Pandectele Române nr.4/2015. Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

În Franţa, modelul nostru juridic dintotdeauna, se consideră că filosofia dreptului a cunoscut, pentru o lungă perioadă de timp, o anumită discreditare din partea juriştilor şi a experimentat o severă traversare a deşertului. Astfel, una dintre personalităţile dreptului public francez, profesorul G. Jéze, considera, în 1925, că „Orice filozofie a dreptului este o operă de imaginaţie, un roman scris de un jurist, mai mult decât atât scris într-un stil foarte plictisitor, monument de orgoliu şi de inutilitate certă”. Tot aşa, la mijlocul veacului trecut, un reprezentant emblematic al filosofiei dreptului francez, M. Villey, constata nu fără o oarecare dreptate că „filosofia juridică nu este o disciplină franceză”. O atare stare nefavorabilă este imputată mai ales juriştilor-filosofi, preocupaţi exclusiv cu demersurile cu caracter metafizic, teologic ori ideologic, în jurul ideilor de justiţie şi drept natural, cu speculaţiile privind existenţa formelor pretins ideale şi autentice de interpretare juridică, independente de om şi de alegerile sale arbitrare, exprimate în dreptul pozitiv edictat de el şi pe care are datoria imperativă de a-l descoperi prin interpretare şi pune în aplicare. Dar o parte de responsabilitate aproape tot atât de importantă revine şi filosofilor dreptului nejurişti care, în epoca modernă au ocupat, de multe ori, prim-planul preocupărilor în materie. Acestora, începând cu Fichte şi Hegel, le datorăm, de altfel, şi folosirea termenului de „filozofie a dreptului” şi tot lor o anumită desconsiderare a reflecţiei filosofice asupra dreptului, aceasta fiind dezvoltată din exterior, fără a căuta să ia cunoştinţă cu adevărat de realităţile specifice experienţei juridice, integrând dreptul în sistemul lor de gândire în mod artificial şi foarte aproximativ, identificându-l vag cu conceptul de justiţie.

Numai într-o perioadă destul de recentă filosofia dreptului franceză s-a eliberat de asemenea asperităţi şi a dobândit drept de cetate pe lângă jurişti. Această evoluţie s-a înregistrat spre anii 1970, în urma conjugării unei recrudescenţe a interesului filosofilor pentru drept cu ceea ce s-a denumit „turnanta interpretativă” în gândirea juridică, adică turnanta plecând de la care interpretarea a dobândit o importanţă de prim plan în abordarea dreptului şi a deschis noi orizonturi de studiu teoriei juridice. Avântul filosofiei dreptului s-a tradus, în cursul ultimelor decenii, printr-o proliferare a lucrărilor tematice (articole, reviste, volume de specialitate). În plan universitar, el s-a exprimat, după o anemică deschidere în 1949, cu crearea primei catedre de filozofie a dreptului la Facultatea de drept a Universităţii din Strasbourg şi după o dezvoltare progresivă a învăţământului şi cerinţelor de cercetare dedicate acestei discipline, prin înscrierea ei printre probele de concurs pentru recrutarea profesorilor disciplinelor juridice. Cu toate acestea, nu se poate afirma că s-a ajuns deja la nivelul în care filosofia dreptului să aibă un impact semnificativ asupra juriştilor înşişi. Altfel spus, în ciuda faptului că filosofia dreptului face parte din programa analitică a facultăţilor de drept, ea continuă să rămână exterioară în raport cu gândirea juridică însăşi. Lucrurile ar sta altfel numai atunci când pentru majoritatea juriştilor ar fi limpede în ce măsură doctrinele filosofiei dreptului sunt esenţiale pentru înţelegerea teoriei contractelor civile, a noţiunii şi limitele răspunderii penale, ori a modificărilor legislative intervenite într-o perioadă de timp mai îndelungată. Or, în Franţa lucrurile nu stau (încă) astfel. Care este însă situaţia în România?

La nivel instituţional, starea de lucruri este comparabilă. Filosofia juridică este prezentă în majoritatea facultăţilor de drept, iar standurile de carte juridică oferă nu puţine manuale care acoperă formal materia cursurilor respective, o materie prezentată cel mai adesea din perspectiva istoriei marilor direcţii de gândire filosofică. Marea majoritate a acestor manuale, trebuie spus, pot fi considerate tot atâtea piedici ridicate înaintea juriştilor care ar fi dispuşi să se aplece asupra unor idei despre drept care nu fac parte din bagajul cotidian al vieţii juridice şi a căror importanţă pentru succesul profesional al unui viitor magistrat sau avocat este oricum evidentă. Altfel decât corespondentele lor din Franţa, aceste manuale nu excelează prin claritatea şi acurateţea expunerii; pentru nu puţini autori, faptul că lucrările relevante ale unora dintre filosofii trataţi sunt accesibile în româneşte nu a condus la eliminarea situaţiilor de-a dreptul hilare în care un Kant ori un Hegel sunt citaţi din ediţii franceze, şi aceasta doar atunci când ei sunt totuşi citaţi direct şi nu prin intermediul unei literaturi secundare a cărei selecţie complet aleatorie conduce şi ea la rezultate nu mai puţin ridicole. Unii autori preferă expuneri lungi la capătul cărora cititorul cu greu îşi mai aduce aminte de unde s-a pornit; alţii consideră, dimpotrivă, că o doctrină filosofică poate fi prezentată academic (!) sub forma unor pseudo-conspecte care să servească eventual examinării în forma atât de îndrăgitelor teste-grilă. În cele din urmă, faptul că aceste manuale îi vizează pe (viitorii) jurişti poate fi dedus din aceea că în prezentarea mai mult sau mai puţin succintă a doctrinei unuia sau altuia dintre filosofii selectaţi, „dreptul” ocupă locul central, dar maniera însăşi a tratării pare oarecum împrumutată de la istoricii filosofiei, câtă vreme corelaţia esenţială dintre ideile unui filosof aparţinând unui anumit timp istoric şi dreptul efectiv al societăţii acelui timp aşa cum era el prezentat şi argumentat de către juriştii timpului respectiv rămâne în umbră. Pentru un jurist, filosofia dreptului aşa cum apare în majoritatea manualelor româneşti este, aşadar, o colecţie de doctrine în mare măsură abstracte şi în exact aceeaşi măsură, inutile. Pe scurt, dincolo de aparenţele create de programe analitice şi oferte editoriale, o filosofie a dreptului românească este mai degrabă inexistentă. Însă ce anume ar trebui să aştepte juristul român de la începutul secolului XXI printr-o asemenea filosofie?

Răspunsul este pe cât de uşor de formulat, pe atât de greu de dezvoltat. O situare a dreptului românesc aşa cum este el astăzi prezent în culegerile de legi şi în argumentele juriştilor în orizontul gândirii timpului său şi al stării societăţii româneşti din acest timp. În perioada interbelică, atunci când era dezbătută şi la noi problema existenţei sau nu a unei filosofii cu specific naţional, dreptul prezent în cadrul „dimensiunii româneşti a existenţei” (M. Vulcănescu) ori a unei „viziuni româneşti asupra lumii” (O. Papadima) era inseparabil de rânduiala specifică unui cosmos pre-modern; astăzi această viziune nu mai poate fi relevată în aceiaşi termeni. Dreptul românesc este un drept modern de mai bine de un secol şi jumătate, iar o filosofie a dreptului practicată în România de astăzi ar trebui mai întâi de toate să evidenţieze limpede caracterul şi specificul modernităţii juridice, arătând doctrinele filosofice (britanice, franceze ori germane) care au reprezentat izvoarele mai tuturor teoriilor prezente în manualele româneşti de drept. Evitând pericolul transformării în ideologie, aceeaşi filosofie ar trebui să prezinte şi costurile pe care despărţirea dreptului modern de rânduiala pre-modernă le-a generat, identificând datoriile încă neachitate pe care societatea românească încă în curs de modernizare le are faţă de statul conceput încă de pe vremea lui Cuza ca stat modern. Nu în ultimul rând, faţă de mult clamatul sfârşit al modernităţii şi de transformările recente pe care juriştii specialişti le pot indica destul de precis, tot viitoarea filosofie românească a dreptului va putea constata eventual dacă nu stingerea acelor datorii, atunci cel puţin o novatio prin care societatea încă datoare modernităţii juridice se poate înţelege pe sine ca deja creditoare unei post-modernităţi în ascensiune. Pentru o filosofie a dreptului practicată în „laboratorul modernităţii juridice” (P. Grossi) reprezentat de Franţa, o asemenea sarcină prezintă nu puţine riscuri traumatice; invers, o filosofie a dreptului practicată în universul încă familiar al unui „cuvânt împreună despre rostirea românească” (C. Noica) pare mai degrabă predestinată unei asemenea sarcini. Aceasta însă numai atunci când o asemenea filosofie va şi exista!

Comentează pe blog >>