Drepturile electorale în jurisprudenţa CEDO

Prof. univ. dr. Bianca SELEJAN-GUŢAN

Extras din articolul Sisteme și drepturi electorale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – principii și reguli, autor Bianca SELEJAN-GUŢAN, publicat în Pandectele Române nr. 7/2015.

Dezvoltări jurisprudențiale ale Curții de la Strasbourg privind drepturile electorale

Jurisprudența instituțiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului a fost mereu centrată pe noțiunea și cerințele societății democratice. Pluralismul politic constituie unul din pilonii cei mai importanți ai acestei societăți, de unde și necesitatea unei protecții consolidate. În ciuda formulării mai degrabă „minimaliste”1 a art. 3 din Protocolul nr. 1, Curtea europeană a îmbogățit conținutul efectiv al acestuia. Totuși, trebuie precizat că, dat fiind gradul mare de autonomie constituțională a statelor în materie electorală, drepturile deduse de Curte în substanța textului sunt supuse unei largi marje de apreciere a statelor, din punctul de vedere al posibilelor limitări.

Ca primă regulă, Curtea europeană a stabilit că alegerea tipului de sistem electoral este, în principiu, liberă: „există numeroase moduri de a organiza și de a face să funcționeze sistemele electorale și o multitudine de diferențe în Europa, în special în ceea ce privește evoluția istorică, diversitatea culturală și gândirea politică, astfel încât revine fiecărui stat contractant incorporarea în propria sa viziune a democrației”2. Cu toate că există o extrem de largă marjă de apreciere a statelor în această privință, încă de la începuturile jurisprudenței organelor Convenției s-a subliniat că aceste sisteme nu trebuie să stabilească reguli care să ducă la disproporții sau arbitrariu.3

Cu toate acestea, credem că acest drept de opțiune al statelor trebuie circumscris cerințelor generale ale art. 3: sistemul electoral trebuie să permită expresia liberă a poporului privind „alegerea corpului legislativ”. Larga marjă de apreciere acordată statelor în această materie a dus Curtea la excluderea din câmpul său de control a aproape oricărui aspect ce ține de sistemul electoral în ansamblul său: „Convenția nu impune justa reprezentare a poporului și nu obligă statele să acorde o valoare egală votului fiecărui alegător”4. Făcând această interpretare extrem de restrictivă (spre deosebire de alte drepturi unde a aplicat în mod creativ principiul efectivității), Curtea se sprijină pe marea diversitate a legislațiilor și culturilor electorale ale statelor-părți. Chiar și aplicarea legislației electorale depinde de aceasta: „în scopul aplicării art. 3, orice lege electorală trebuie «să fie apreciată în lumina evoluției politice a țării, astfel încât detalii inacceptabile în cadrul unui sistem determinat se pot justifica în cadrul altui sistem, dacă sistemul adoptat răspunde cerinței de a asigura libera exprimare a opiniei poporului privind alegerea corpului legislativ”.5

În interpretarea Curții, fiecare sistem electoral trebuie să asigure exercitarea liberă a drepturilor electorale, care formează baza acestei expresii libere a alegerii: dreptul de vot și dreptul de a fi ales.

Dreptul la alegeri libere este, așadar, un drept politic complex și extrem de important într-o societate democratică. El a fost interpretat de la început ca incluzând dreptul de vot și dreptul de a candida la o funcție eligibilă. Câmpul de aplicare al art. 3 din Protocolul nr. 1 este destul de restrâns: protecția acestuia nu se extinde decât asupra alegerilor legislative, nu și asupra alegerilor locale sau consultărilor populare (referendumuri). Suprimarea alegerilor legislative și chiar a Parlamentului a fost considerată o violare a art. 3 încă de la începuturile jurisprudenței de la Strasbourg.6 Mai recent, alegerea organelor regionale a fost inclusă de Curtea europeană în sfera protecției art. 3.7 De asemenea, din 1999, alegerile pentru Parlamentul European au fost incluse, de către Marea Cameră a Curții, în acest câmp de aplicare: lipsa organizării alegerilor europene în Gibraltar, de către autoritățile britanice, a fost considerată o violare a acestui articol.8

Hotărârea de principiu în materie este Mathieu Mohin și Clerfayt c. Belgiei (1987), în care Curtea s-a pronunțat pentru prima oară asupra aplicării art. 3 din Protocolul 1. Este de remarcat observația privind formularea textului: „Acolo unde aproape toate celelalte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor sale (…) folosesc cuvintele «orice persoană are dreptul» sau «nimeni nu poate», art. 3 al Protocolului nr. 1 utilizează expresia «Înaltele Părți Contractante se angajează». De aici s-a dedus uneori că [textul] nu creează drepturi și libertăți individuale «recunoscute direct oricărei persoane» supuse jurisdicției acestor părți”.9 Curtea nu a susținut însă o astfel de interpretare restrictivă, ci a dedus din text existența drepturilor menționate, făcând referire la lucrările pregătitoare ale Convenției.

De-a lungul jurisprudenței sale, Curtea a dedus o serie de reguli generale privind protecția drepturilor ce fac obiectul art. 3:

a) Votul obligatoriu nu este contrar art. 3. 10

b) Art. 3 nu garantează un drept la consultare populară pe calea referendumului.11

c) Confidențialitatea votului, rezultată din însuși textul art. 3, este o garanție a exercitării efective a dreptului de vot.

d) Dreptul de vot nu intră sub protecția art. 6 din Convenție (garanțiile procesului echitabil nu se aplică și contenciosului electoral): „procedurile privind contenciosul electoral sunt exceptate, în principiu, din câmpul de aplicare al art. 6, în măsura în care acestea privesc exercitarea unor drepturi cu caracter politic și nu drepturi și obligații cu caracter civil”. 12

e) Condiționarea dreptului de vot de o anumită durată a rezidenței pe teritoriul țării (chiar și de 10 ani) nu este contrară art. 3, dacă ea poate fi justificată în raport cu specificul situației politice și necesităților locale.13

 _______________________

1 L. Burgorgue-Larsen, La Convention européenne des droits de l’homme, LGDJ, Paris, 2012, p. 181.

2 CEDO, Mathieu Mohin și Clerfayt c. Belgiei (1987), 54; Hirst c. Regatului Unit [no. 2, GC], 2004,§61.

3 CEDO, X. c. Islandei (1981).

4 F. Sudre, J.-P. Marguénaud, J. Andriantsimbazovina, A. Gouttenoire, M. Levinet, Les grands arrêts de la Cour européenne des droits de l’Homme, 4 edition, PUF, Paris, 2007, p. 652.

5 CEDO, Yumak și Sadak c. Turciei [GC], § 111.

6 Cauza Greciei (Danemarca, Norvegia, Suedia și Olanda c. Greciei), Raportul Comisiei EDO din 5 noiembrie 1969, rezoluția Comitetului de Miniștri din 18 noiembrie 1969.

7 L. Burgorgue-Larsen, op. cit., p. 182.

8 CEDO, Matthews c. Royaume-Uni, 1999: reclamanta se plângea împotriva legii interne care excludea Gibraltarul din teritoriul Regatului Unit în care acesta se obliga să organizeze alegeri pentru Parlamentul European. Curtea a explicat în detaliu de ce Parlamentul European trebuie considerat „organ legislativ” în sensul art. 3 (bazându-se în special pe principiul primatului dreptului comunitar asupra dreptului național și pe natura sui generis a Comunității europene în epoca respectivă).

9 §48.

10 Decizia asupra admisibilității din 22 aprilie 1965, cererea n° 17118/62, cauza X. c. Austriei, Annuaire de la CEDH n 8, p.173, citată de Comitetul de Miniștri în Declarația Fonctionnement et protection des institutions democratiques, y compris les questions concernant les partis politiques et les elections libres (1997), disponibilă la adresa: https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=890715&Site=COE

11 CEDO, X. c. Regatului Unit (1975); CEDO, dec. Hilbe c. Lichtenstein (1999). A se vedea și F. Sudre, J.-P. Marguenaud, J. Andriantsimbazovina, A. Gouttenoire, M. Levinet, op. cit., p. 651.

12 CEDO, Pierre Bloch c. Franței (1997); Refah Partisi c. Turciei (decizia de inadmisibilitate din 2000).

13 CEDO, Py c. Franței (2005).