Dosarele de credit pozitive; criterii; legislaţie comparată

Articol publicat în revista Pandectele Române nr. 1/2014.
Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

Realizată la cererea unui grup de lucru al Senatului Francez privind repertoriul naţional al creditelor acordate particularilor de către secţia de Legislaţie comparată a Senatului şi publicată în cadrul raportului de informare intitulat „Repertoriul naţional al creditelor acordate particularilor: o contribuţie la luarea deciziei” nr. 273 (2012 – 2013), această notă compară legislaţia aplicabilă bazelor de date constituite, în tot sau în parte, din dosare de credit, având în vedere şase state europene: Germania, Belgia, Spania, Italia, Marea Britanie (Anglia) şi Elveţia. Aceasta nu evocă şi aspectul „negativ” al acestor baze de date.

Dosarele de credit pozitive sau „centralele de credit pozitive” au ca obiect reunirea datelor spre a permite cunoaşterea gradului de îndatorare al unui solicitant înainte de a i se aproba un credit, chiar dacă acesta nu a avut probleme în privinţa rambursării creditelor, sistem care, pentru moment, nu există în Franţa.

Pentru fiecare exemplu reţinut în cazul acestor state, nota examinează:

– Obiectul dosarului şi reglementarea pe care se întemeiază;
– Rolul organismului de gestiune şi a organismelor auxiliare;
– Conţinutul dosarului;
– Regimului consultativ căruia îi este supus;
– Protecţia datelor personale şi a vieţii private;
– Asumarea cheltuielilor de funcţionare;

Analiza comparativă

1. Diversitatea originilor şi modalităţilor de gestionare a dosarelor

Dacă dosarul de credit pozitiv este uneori gestionat de banca naţională (Belgia, Spania, Italia), acesta poate proveni şi dintr-o iniţiativă privată sau comercială (Germania, Anglia). Se constantă, de asemenea, existenţa simultană a unui dosar public şi a unui dosar privat (Italia), sau chiar a creării, de către instituţiile bancare sau financiare, în virtutea unei dispoziţii legale, a unui dosar gestionat de către o entitate privată (Elveţia).

2. Obligaţia băncilor şi organismelor financiare de a comunica datele solicitate

Obligaţia băncilor şi organismelor financiare de a comunica datele către centrala de credit, privind creditele aprobate clientelei, poate rezulta dintr-o dispoziţie legală sau reglementară (Belgia, Spania, Italia şi Elveţia – IKO), cât şi dintr-o convenţie (Germania, Anglia, Elveţia – SEK).

3. Termenul de păstrare al datelor

Termenele de conservare a datelor se înscriu între 180 de zile, pentru solicitările de creditare, în Italia, şi de 10 ani pentru neplata la timp a creditului, fără a exista posibilitatea de a distinge, din varietatea de termene existente în vigoare în aceste şase state, a unei durate maximale standard.

4. Obligaţia de a consulta dosarul

Numai două sisteme din cele şase avute în vedere instituie o obligaţie legală de a consulta dosarul pozitiv:
Belgia, unde omiterea acestei formalităţi, sancţionată prin amendă, poate atrage anularea parţială, din oficiu, a datoriei, de către instanţă;
Elveţia, unde instituţia de credit este obligată să consulte IKO, neîndeplinirea acestei obligaţii atrăgând nu numai o sancţiune financiară (pierderea cuantumului creditului aprobat), dar şi posibilitatea debitorului de a solicita rambursarea sumelor deja plătite.

5. Dreptul de a consulta dosarul şi protecţia vieţii private

Obligaţia organismelor financiare de a avea un interes legitim pentru a putea avea acces la datele deţinute de centrala de credit reprezintă o trăsătură comună a celor şase regimuri avute în vedere, precum şi protecţia secretului vieţii private şi respectarea dreptului de acces şi de rectificare al debitorilor, relativ la datele care îi privesc direct.

Comentează pe blog >>