Debitori excluşi de la aplicarea Legii insolvenţei persoanei fizice

Extras din articolul Categoriile de debitori cărora nu li se permite accesul la procedurile prevăzute în Legea nr. 151/2015, autor Daniela DETEŞAN, publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 7/2015.

O lege care tratează insolvenţa persoanei fizice trebuie să descurajeze debitorii[1] de la indisciplină în ceea ce priveşte creditarea, studiile internaţionale recente[2] dovedind că, un eficient tratament juridic al situaţiilor de supraîndatorare personală împreună cu alte măsuri şi bune practici vor disciplina debitorii, asigurând o mai echilibrată satisfacere a creditorilor, în acelaşi timp ducând la îmbunătăţirea calităţii vieţii şi la reducerea sărăciei.

Aceleaşi studii arată că pericolul hazardului moral (ca şi al fraudei, de altfel) rămâne prezent în orice sistem, dar aceste derapaje nu ar trebui să umbrească beneficiile substanţiale ale oferirii de ajutor în majoritatea covârşitoare a cazurilor care implică debitorii de bună-credinţă, cei care au încercat dar nu au reuşit din cauza unor factori, în mare parte sau în întregime, dincolo de controlul lor. Banca Mondială arată că „Trebuie luate măsuri pentru a se evita sacrificarea marelui bine al unui astfel de sistem pur şi simplu pentru că perfecţiunea nu poate fi asigurată”[3].

Este real că, dacă neîndeplinirea obligaţiilor ar ţine doar de iresponsabilitatea sau imoralitatea debitorilor, atunci redistribuirea consecinţelor comportamentului ilicit pe restul societăţii ar fi, în sine, nedorită. Dar, eşecul este rareori doar consecinţa unor factori pe care debitorul îi poate controla. De cele mai multe ori, dimpotrivă, debitorii persoane fizice se confruntă cu probleme dincolo de propriul control, cum ar fi potenţiale probleme de sănătate, divorţ, naştere, moartea unui membru al familiei, şomaj şi alte evenimente de viaţă care solicită un buget, până la acel moment gestionabil, care, însă, ajunge la punctul de rupere. Multe persoane trăiesc de la salariu la salariu, iar pierderea unui loc de muncă, o urgenţă medicală, sau un divorţ pot împinge debitorul peste limita suportabilităţii şi l-ar îndreptăţi să caute ajutor prin proceduri de insolvenţă.

Faptul de a supravieţui pentru o perioadă extinsă pe muchie de cuţit, sub pragul de sărăcie sau aproape de sărăcie, poate expune debitorii cu venituri mici la riscul constant de incapacitate de a-şi onora chiar şi datoriile modeste, şi chiar şi dacă, aceeaşi debitori, în perioadele de relativă prosperitate, au suportat aceste obligaţii. Pentru astfel de situaţii, a fost adoptată Legea nr. 151/2015[4] privind procedura insolvenţei persoanei fizice, care instituie o procedură colectivă în scopul redresării situaţiei financiare a debitorului de bună-credinţă, al acoperirii într-o măsură cât mai mare a pasivului acestuia şi al descărcării sale de datoriile reziduale[5].

Legea privind procedura insolvenţei persoanei fizice, prevede reglementări privitoare la intrarea, comportamentul în timpul procedurii şi la ieşirea persoanei din insolvenţă, aşa încât izolează şi exclude debitorii care se hazardează în tranzacţii de creditare excesiv de riscante.

În strânsă legătură cu hazardul este preocuparea faţă de frauda debitorului. În vederea prevenirii situaţiilor în care debitorii ar câştiga în mod abuziv avantajele unui sistem de insolvenţă, sustrăgându-se obligaţiilor prin mijloace frauduloase, Legea nr. 151/2015 instituie, prin mai multe texte, măsuri care au determinat doctrina ca, încă de la publicare să o califice ca fiind o lege mult prea restrictivă[6].

E adevărat, totuşi, că debitorii ar putea comite frauda într-o varietate de moduri, inclusiv prin minciună cu privire la situaţia lor financiară sau prin ascunderea veniturilor. Protejarea unui sistem de insolvenţă a persoanelor fizice de riscul de a crea avantaje debitorilor frauduloşi este un motiv serios de îngrijorare, şi nu există nicio soluţie simplă sau perfectă la acest risc. Singura modalitate eficientă de a reduce frauda debitorului este atenta monitorizare de către administratori şi de către creditori, astfel cum dispune Legea nr. 151/2015, de exemplu prin art. 3 pct. 20 şi art. 3 pct. 21. Aceste norme se referă expresis verbis la supravegherea debitorului, atât în timpul procedurii, cât şi în perioada de după închiderea procedurii, până la eliberarea de datoriile reziduale[7].

Pe de altă parte, nu trebuie subliniat exagerat pericolul pe care o astfel de fraudă îl reprezintă, deoarece cazurile de fraudă reale sunt, în sistemele judiciare care au reglementată insolvenţa particularilor, insignifiante ca număr (între 1 şi 3 la sută din toate cazurile[8]). Sigur că trebuie prevăzute şi implementate măsuri adecvate de monitorizare şi control al debitorului de către administratori şi de către creditori, pentru acele cazuri în care debitorii încearcă să profite în mod abuziv. Dar, din datele statistice existente rezultă că fiecărui exemplu şocant de fraudă dovedită îi corespund cu mult mai multe de debitori cinstiţi care solicită şi primesc ajutor legitim, astfel că aceste excepţii pot fi izolate prin norme restrictive. În acest sens, art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 151/2015 exclude de la aplicabilitate debitorul de rea-credinţă precum şi pe cel fraudulos. Pe de altă parte, derapajul debitorului de la obligaţiile asumate pe perioada desfăşurării procedurii de insolvenţă, în oricare dintre cele trei forme, este sancţionat cu închiderea procedurii, moment în care se pierd şi beneficiile acesteia pentru debitori, urmând ca aceştia să fie ţinuţi să acopere creanţele cuprinse în tabelul de creanţe, în integralitatea lor, inclusiv dobânzile şi penalităţile care ar fi curs dacă nu ar fi operat suspendarea de pe parcursul procedurii. Mai mult, dacă în termen de 3 ani de la pronunţarea hotărârii privind eliberarea de datorii se descoperă că debitorul a încheiat acte în frauda creditorilor anterior procedurii de insolvenţă sau pe durata acesteia, orice creditor poate solicita instanţei revocarea beneficiului eliberării de datoriile reziduale[9] cu aceeaşi consecinţă, a plăţii tuturor creanţelor, în integralitate.



[1] Debitorii la care ne referim sunt persoane fizice, în calitatea lor de consumatori, adică fără obligaţii ce rezultă din exploatarea de către aceştia a unei întreprinderi, în sensul art. 3 C. civ., potrivit art. 4 din Legea privind procedura insolvenţei persoanei fizice.

[2] The over-indebtedness of european households: updated mapping of the situation, nature and causes, effects and initiatives for alleviating its impact (Supraîndatorarea gospodăriilor europene: cartografierea actualizată a situaţiei, natura şi cauzele, efectele şi iniţiativele pentru atenuarea impactului acesteia) publicat la http://www.bristol.ac.uk/geography/research/pfrc/news/pfrc1301.pdf accesat la 10 iulie 2015, p. 11, pct. 7. În acelaşi sens, Raportul referitor la bune practici în insolvenţa persoanelor fizice, realizat de profesorul Susan Block-Lieb, publicat la http://siteresources.worldbank.org/EXTGILD/Resources/WB_TF_2011_Consumer_Insolvency.pdf accesat la 10 iulie 2015 care a stat la baza Raportului Băncii Mondiale asupra tratamentului insolvenţei persoanei fizice publicat la http://siteresources.worldbank.org/INTGILD/Resources/WBInsolvencyOfNaturalPersonsReport_01_11_13.pdf accesat la 10 iulie 2015.

[3] Raportului Băncii Mondiale asupra tratamentului insolvenţei persoanei fizice, p. 42.

[4] Legea nr. 151/2015 a fost publicată în M. Of. nr. 464 din 26 iunie 2015 şi va intra în vigoare în şase luni de la publicare, adică în 26 decembrie 2015.

[5] Art. 1 raportat la art. 3 pct. 11 din Legea nr. 151/2015.

[6] Pentru dezvoltări, a se vedea L. Bercea, Cum (nu) îl protejează pe consumator Legea privind insolvenţa persoanelor fizice, publicat la http://juridice.ro/essentials/214/cum-nu-il-protejeaza-pe-consumator-legea-privind-insolventa-persoanelor-fizice accesat la 1 iulie 2015.

[7] Art. 3 pct. 20 din Legea nr. 151/2015: supravegherea pe durata planului de rambursare a datoriilor este monitorizarea, de către administratorul procedurii, sub controlul comisiei de insolvenţă, a evoluţiei veniturilor, bunurilor şi cheltuielilor debitorului şi a îndeplinirii de către acesta a obligaţiilor ce îi revin potrivit prezentei legi.

Art. 3 pct. 21 din Legea nr. 151/2015: supravegherea postprocedură judiciară de insolvenţă prin lichidare de active este monitorizarea debitorului, de către lichidator, sub controlul comisiei de insolvenţă, în perioada cuprinsă între închiderea procedurii judiciare de insolvenţă prin lichidare de active şi data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de eliberare de datorii a acestuia.

[8] În Raportul anual 2011-2012 al Serviciului de Insolvenţă al Marii Britanii, publicat la http://www.bis.gov.uk/assets/insolvency/docs/publication-pdfs/ar2011-2012.pdf, accesat la 20 noiembrie 2013 la pp. 15-34 sunt consemnate cazurile de fraudă şi numărul lor: în 2008-2009 – 67 cazuri la totalul de peste 20.000 de falimente personale, în 2009-2010 – 81 cazuri la peste 18.000 de falimente, în 2010-2011 – 105 la 12.500 de falimente, în 2011-2012 – 102 cazuri la 10.000 de falimente. Situaţia este asemănătoare în SUA, astfel cum rezultă din datele statistice publicate în Raportul anual pe anul 2012 al Departamentului pentru Justiţie al SUA, p. 23 la http://www.justice.gov/ust/eo/public_affairs/annualreport/docs/ar2012.pdf, accesat la 20 noiembrie 2013. În acelaşi sens, că 98% dintre debitori sunt de bună-credinţă, Gh. Piperea, Despre TVA, procese colective şi dilemele întâlnite în practică, RRDA nr. 7/2012, Bucureşti, Ed. Wolters Kluwer, 2012, p. 30.

[9] Art. 77 din lege.