Ce înţelegem prin noţiunea de norme de aplicaţie imediată sau necesară în dreptul internaţional privat român?

Publicat în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 8/2015.

Prof. univ. dr. Nadia-Cerasela ANIŢEI
Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

1. Normele de aplicaţie imediată potrivit dispoziţiilor art. 2566 alin. (1) C. civ.

Având în vedere că încă în secolul XIX, legea străină a fost aplicată în tot mai multe cauze, s-a ajuns la situaţia în care i se acorda o importanţă deosebită, cauzându-se tot mai multe probleme în practică. În situaţia dată s-a pus problema unor reguli de aplicare necesară, care fără a evita conflictul de legi să fie aplicate necondiţionat, anterior soluţionării acestuia.[1] S-a ajuns la concluzia că, există domenii în care interesele economice, politice şi sociale au o importanţă deosebită făcând imposibilă aplicarea legii străine şi impunându-se aplicarea legii forului. Deci, în sistemul de drept al fiecărui stat există reglementări pe care instanţele de judecată şi autorităţile publice competente trebuie să le aplice unui raport cu element de extraneitate. Acestea sunt norme de drept internaţional privat care dau însă soluţii diferite de cele ale normelor conflictuale denumite norme (reguli) de aplicaţie necesară (sau imediată).

Art. 2566 C. civ.[2] cu denumirea marginală Normele de aplicaţie imediată dispune în alin. (1): „Dispoziţiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate se aplică în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei cărţi privind determinarea legii aplicabile. [alin. (1)]

Din dispoziţiile alin. (1) ale art. 2566 C. civ. observăm că, normele imperative aparţinând legii forului (române) care reglementează un raport juridic cu element de extraneitate aplicându-se în mod prioritar, fiind exclusă aplicarea dispoziţiilor din Cartea a VII-a din Codul civil care reglementează determinarea legii aplicabile.

Legea nr. 105/1992 (vechea reglementare) nu reglementa normele de aplicaţie imediată.

2. Normele de aplicaţie imediată potrivit dispoziţiilor art. 9 din Regulamentul Roma I

Art. 9 din Regulamentul Roma I[3] prevede: „Normele de aplicare imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esenţială de către o anumită ţară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situaţii care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament [alin. (1)]. Prezentul regulament nu restrânge aplicarea normelor de aplicare imediată din legea instanţei sesizate [alin. (2)]. Este posibilă aplicarea normelor de aplicare imediată cuprinse în legea ţării în care obligaţiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în care aceste norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea executării contractului. Pentru a decide dacă aceste dispoziţii să fie puse în aplicare, se ţine cont de natura şi de obiectul acestora, precum şi de consecinţele aplicării sau neaplicării lor [alin. (3)].

Din dispoziţiileart. 9 alin. (1) din Regulamentul Roma I rezultă că normele de aplicaţie imediată sunt acele norme materiale care reglementează un raport juridic cu element de extraneitate, aplicabile oricărei situaţii juridice care intră sub incidenţa domeniului lor de reglementare, aparţinând legii forului şi a căror respectare este privită drept esenţială pentru salvgardarea intereselor publice ale statului respectiv, indiferent de legea aplicabilă contractului conform dispoziţiilor din acest regulament.

Modelul pentru redactarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul Roma I l-a constituit decizia Curţii Europene de Justiţie în speţa Arblade.[4] Decizia a arătat la punctul 30 din motivare, că noţiunea de „prevederi de ordine publică în sistemul de drept al unui stat” (este vorba de statul belgian unde o societate franceză deplasase temporar muncitori pentru a executa un contract dar nu respectase normele de ordine publică privind înregistrarea şi activitatea acelor muncitori în Belgia) trebuie înţeleasă ca referindu-se la acele prevederi a căror respectare este considerată capitală (crucial) pentru protecţia ordinii publice, sociale şi politice din statul în cauză, astfel încât să impună respectarea lor de către toate persoanele prezente pe teritoriul statului respectiv şi de toate raporturile juridice din cadrul acelui stat.

Din definiţia statutată în art. 9 alin. (1) din Regulamentul Roma I, dar şi din jurisprudenţa CEJ, reies condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească normele de aplicaţie imediată, în concepţia legiuitorului european şi anume:[5]

a. Normele de aplicaţie imediată sunt norme materiale (substanţiale), obiectul lor fiind „interesele publice” ale unui stat, precum „organizarea sa politică, socială sau economică”. Observăm că, prin folosirea conjuncţiei „precum” enumerarea este cu titlu de exemplu şi nu limitativ, obiectul lor „interesele publice” pot presupune şi alte situaţii.

b. Prin obiectul lor, normele de aplicaţie imediată au un grad înalt de imperativitate în raporturile de drept internaţional privat. Particularitatea a fost marcată la pct. 37, teza II, din Regulamentul Roma I, care face distincţia dintre conceptul de „norme de aplicaţie imediată” şi „dispoziţii de la care nu se poate deroga prin convenţie”[6] arătându-se că ele nu trebuie confundate, iar cea dintâi noţiune trebuie interpretată mai restrictiv.[7] În varianta originală Regulamentul Roma I foloseşte expresia „overriding mandatory provisions” tradusă în limba română astfel „grad înalt de imperativitate”, exprimând ideea de norme care prevalează asupra tuturor celorlalte.

c. Respectarea normelor în discuţie trebuie să fie considerată „esenţială” de către o anumită ţară pentru protejarea intereselor sale publice. Măsura caracterului „esenţial” al normei este dată de efectul lor, şi anume de faptul că se aplică „oricărei situaţii” care intră în ipoteza sa, cu prioritate faţă de („indiferent de”) legea indicată de norma conflictuală aplicabilă în cauză. Prin această reglementare se exprimă ideea că normele de aplicaţie imediată înlătură legea normal aplicabilă contractului numai în măsura în care este necesar pentru a asigura salvgardarea intereselor publice ale statului în cauză.

d. Sintagma „o anumită ţară” prezintă concepţia legiuitorului european, în sensul că norma de aplicaţie imediată (necesară) trebuie să aparţină sistemului de drept al unui anumit stat. Jurisprudenţa CEJ[8] consideră că această condiţie este îndeplinită şi în situaţia în care norma este cuprinsă într-o altă reglementare europeană sau într-o convenţie internaţională la care ţara respectivă este parte.

Din alin. (2) al art. 9 din Regulamentul Roma I rezultă că, normele de aplicaţie imediată din legea instanţei sesizate au prioritate şi nu sunt restrânse în raport cu dispoziţiile imperative ale legii contractului sau cu normele de aplicare imediată străine.

Din dispoziţiile alin. (3) ale art. 9 din Regulamentul Roma I reiese că normele de aplicare imediată ale legii ţării în care obligaţiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în raport cu dispoziţiile imperative ale legii forului dacă prin aceste norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea executării contractului dar trebuie să se ţină seama de natura şi de obiectul acestora, precum şi de consecinţele aplicării sau neaplicării lor.

Deci, incidenţa normelor de aplicaţie imediată din legile altor state[9] decât cel al forului, este reglementată restrictiv în acest alineat.

Raţiunea recunoaşterii normelor de aplicaţie imediată este precizată la pct. 37 din preambulul Regulamentului Roma I. Astfel, potrivit textului „Consideraţiile de interes public justifică acordarea posibilităţii instanţelor statelor membre să aplice, în situaţii excepţionale, anumite excepţii justificate de raţiuni de ordine publică şi de anumite norme de aplicare imediată.”

3. Normele de aplicaţie imediată potrivit dispoziţiilor art. 16 din Regulamentul Roma II

Art. 16 din Regulamentul Roma II[10] dispune: „Nicio dispoziţie din prezentul regulament nu restrânge aplicarea normelor imperative din legea instanţei competente, indiferent de legea aplicabilă celorlalte obligaţii necontractuale.”

Din dispoziţiile art. 16 din Regulamentul Roma IIrezultă că normele de aplicaţie imediată sunt norme imperative aparţinând legii forului (legii instanţei competente) care reglementează un raport juridic cu element de extraneitate şi care se aplică în mod prioritar, fiind exclusăaplicarea legii celorlalte obligaţii necontractuale.

Observăm că reglementarea art. 16 din Regulamentul Roma II este similară celei din art. 9 alin. (2) din Regulamentul Roma I, în ambele fiind vorba de norme de aplicaţie imediată din legea instanţei sesizate, deci de lex fori.

Art. 16 din Regulamentul Roma II nu conţine o prevedere similară celei din alin. (3) al art. 9 din Regulamentul Roma I, care permite instanţelor forului să aplice în anumite condiţii, normele de aplicaţie imediată din sistemul de drept al unui stat terţ.

Ne raliem literaturii de specialitate[11] care precizează că deşi pct. 7 din preambulul Regulamentului Roma II susţine ca cele două reglementări europene să se coreleze în aplicarea lor, nu se poate interpreta că prin tăcerea Regulamentului Roma II i se poate aplica prin analogie alin. (3) al art. 9 din Regulamentul Roma I. Raţiunea acestei soluţii restrictive se întemeiază pe ideea necesităţii asigurării certitudinii şi previzibilităţii în determinarea legilor aplicabile în materia faptelor juridice, necesitate care, de principiu este superioară celei din domeniul contractului, dat fiind natura prin definiţie sancţionatorie a celor dintâi.

Punctul 32, teza I, din preambulul Regulamentului Roma II prezintă raţiunea reglementării art. 16 astfel „consideraţiile de interes public justifică acordarea posibilităţii instanţelor statelor membre de a aplica, în situaţii excepţionale, anumite excepţii justificate de anumite dispoziţii imperative derogatorii.”

Concluzii

Studiind versiunea originală a celor două reglementări, vom observa că ambele reglementări folosesc aceeaşi termeni şi anume: „overriding mandatory provisions” dar traducătorii în limba română au tradus această sintagmă în mod diferit astfel: în art. 9 din Regulamentul Roma I prin „norme de aplicare imediată”, iar în art. 16 din Regulamentul Roma II prin „dispoziţii imperative derogatorii”. Traducerea diferită a sintagmei „overriding mandatory provisions” nu conduce la concluzii diferite în ceea ce priveşte conţinutul celor două regulamente, care în fond este identic.

Se observă că sunt preluate în dispoziţiile art. 2566 C. civ. atât distincţia, cât şi formularea art. 9 alin. (2) şi alin. (3) din Regulamentul Roma I şi art. 16 din Regulamentul Roma II.

Un reputat autor al dreptului internaţional privat român[12] precizează că, prin dispoziţiile art. 2566 C. civ. se preia nu numai distincţia, dar şi o parte din formularea art. 9 alin. (2) şi (3) din Regulamentul Roma I. Terminologia nu este în toate cazurile cea mai corectă. Astfel, prin dispoziţiile art. 2566 C. civ., se pune semnul egalităţii între noţiunea de „norme de aplicaţie imediată” şi cea de „norme imperative”, ceea ce nu este concordant cu terminologia din Regulamentul Roma I şi, pe fond nu este corect. Regulamentul Roma I, la pct. 37, teza II, aşa cum am menţionat, face distincţia dintre conceptul de „norme de aplicaţie imediat㔺i „dispoziţii de la care nu se poate deroga prin convenţie” arătându-se că ele nu trebuie confundate, iar cea dintâi noţiune trebuie interpretată mai restrictiv. De asemenea, expresia de raport juridic, care „prezintă strânse legături cu legea acelui stat” utilizată în art. 2566 alin. (2) C. civ., fără a fi incorectă, nu trebuie confundată cu noţiunea de lege a ţării cu care contractul are „o legătură mai strânsă”sau „cele mai strânse legături” din art. 4 alin. (3) şi alin. (4) din Regulamentul Roma I, noţiune care are o accepţiune specifică, distinctă de cea de norme de aplicaţie imediată.[13]

Deşi admise şi denumite norme (reguli) de aplicaţie necesară (sau imediată), în literatura de specialitate nu există un consens pentru definirea şi individualizarea lor. Astfel, au fost definite în mod diferit:

– într-o primă opinie prin norme de aplicaţie imediată sau necesară înţelegem ca fiind acele norme materiale, aparţinând sistemului de drept intern al statului forului sau al unui alt stat, în toate cazurile altul decât cel al cărui lege constituie legea aplicabilă (lex causae), în speţă, norme care, dat fiind gradul lor înalt de imperativitate, se aplică cu prioritate (imediat), unui raport juridic internaţional (cu element extraneitate), atunci când acel raport juridic are un anumit punct de legătură concret şi semnificativ cu statul respectiv, excluzând în acest fel conflictul de legi şi deci aplicarea în cauză a vreunei norme conflictuale;[14]

– în cea de-a doua opinie, normele de aplicaţie imediată sunt reguli materiale, care aparţin dreptului intern. Datorită gradului lor de imperativitate, aceste norme se aplică cu prioritate unui raport juridic cu element de extraneitate, înlăturând conflictul de legi;[15]

– în cea de a treia opinie normele de aplicaţie imediată sunt normele materiale care se aplică cu prioritate unui raport juridic de drept internaţional privat, când raportul juridic respectiv prezintă un punct de legătură concret care exclude conflictul de legi;[16]

– în cea de a patra opinie normele materiale, de aplicare imediată, sunt norme ce exprimă un interes social, economic şi politic deosebit, norme cu caracter imperativ, ce se aplică pe teritoriul statului care le-a emis, înlăturându-se astfel posibilitatea aplicării legii străine şi implicit a apariţiei conflictului de legi;[17]

– într-o altă opinie normele sau legile de aplicare imediată sunt normele materiale care aparţin dreptului intern al forului şi care, datorită caracterului lor de imperativitate, se aplică cu prioritate unui raport juridic cu element străin, excluzând aplicarea normei conflictuale.[18]

În dreptul Uniunii Europene, normele de aplicare imediată pot fi cuprinse în legislaţia primară şi legislaţia secundară.

La nivel european prin diverse convenţii şi regulamente (spre exemplu, Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 1259/2010 din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp[19]) s-au edictat norme de aplicare imediată uniforme pentru soluţionarea raporturilor juridice cu element de extraneitate.

Literatura de specialitate[20] precizează că: „în contextul examinării normelor de aplicare imediată se poate observa că, valori de interes general din statele membre, receptate ca atare la nivelul Uniunii Europene, pot să justifice instituirea unor restricţii în raport cu libertăţile fundamentale care caracterizează piaţa internă: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor. În esenţă, exigenţele sau motivele imperative de interes general pot fi invocate în statele membre în vederea fundamentării unor asemenea restricţii în situaţia în care, la nivelul Uniunii Europene, nu a fost adoptată o măsură de armonizare a legislaţiei statelor membre care să aibă caracter exhaustiv, măsura naţională luată nu are caracter discriminator, măsura naţională în cauză este necesară pentru atingerea obiectivului urmărit şi ea a fost adoptată cu respectarea principiului proporţionalităţii.”

Din analiza efectuată, se observă că normele de aplicaţie imediată (necesară) constituie excepţia de la regula aplicării normelor conflictuale în raporturile de drept internaţional privat. De asemenea, prin afirmaţia că norma conflictuală este înlăturată de la aplicare, nu trebuie să se înţeleagă că soluţia normei de aplicaţie imediată este întotdeauna contrară celei date de sistemul de drept la care ar fi trimis norma conflictuală, ci faptul că din punct de vedere logico-juridic, în cazul în care într-un raport juridic este în incidenţă o normă de aplicaţie imediată, problema conflictului de legi – şi deci a aplicării unei norme conflictuale – nu se mai pune.[21]

 

 

 



[1] M.V. Jakota, Drept internaţional privat, vol. I, Ed. Chemarea, Iaşi, 1997, p. 60.

[2] Legea nr. 287/2009 – Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

[3] Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale („Roma I”), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 177 din 4 iulie 2008.

[4]A se vedea CEJ, Cauza 369/96, Jean-Claude, Arblade and Arblade& Fils SARL; Cauza 376/96, Bernard Leloup, Serge Leloup and Sofrage SARL; în E.C.R.I, p. 8453; Cauza C-396/13, Sähköalojen ammattiliitto ry împotriva Elektrobudowa Spółka Akcyjna – Concluziile Avocatului General Nils Wahl prezentate la 18 septembrie 2014(1) de pe http://curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf

[5] D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 376-377.

[6] Expresia poate fi asimilată noţiunii de dispoziţii imperative. Nota de subsol 6 din D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 376.

[7] Expresia „dispoziţii de la care nu se poate deroga prin convenţie” se găseşte cu variaţii de traducere ale textului original în limba română, în art. 3 alin. (3) şi alin. (4) referitoare la libertatea de alegere; art. 6 alin. (2) privind contractele încheiate cu consumatorii; art. 8 alin. (1) privind contractele individuale de muncă şi art. 11 alin. (5) lit. b). Referitoare la validitatea de formă.

[8] A se vedea CEJ, Cauza C-381/98, Ingmar GB, în E.C.R.I, 2000, p. 9305. În speţă, CEJ a considerat că au caracter de norme de aplicaţie imediată anumite prevederi din Directiva Consiliului nr. 86/653/CEE din 18 decembrie 1986 cu privire la coordonarea legislaţiilor statelor membre privitoare la agenţii comerciali independenţi.

[9] Prin noţiunea de „alt stat” se înţelege un stat terţ, altul decât cel a cărui lege constituie lex causae deoarece din lex causae instanţa aplică toate legile, indiferent dacă sunt sau nu de aplicaţie imediată. Deci, „alt stat” nu înseamnă nici lex fori, nici lex causae. (D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, nota de subsol 2 de la p. 37.)

[10] Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale („Roma II”) consultat pe http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32007R0864&qid=1436448303948 la data de 15 mai 2015.

[11] A. Fuchs, Overriding mandatory provisions, in Rome II Regulation, Culegere de studii, sellier, pp. 352-365; D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 549.

[12] D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 22.

[13] A se vedea Localizarea obiectivă a contractului ... în D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 354-370.

[14] D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 21. A se vedea pentru analiza acestor norme doctrina: O. Căpăţână, Les regles de droit limitant leur propredomaine d application, în RRSS-SJ, nr. 1-2/1982, pp. 47-61; S. Deleanu, Normele de aplicaţie imediată sau necesară în dreptul internaţional privat, RDC nr. 10/1999, pp. 71-77.

[15] I. Macovei, Drept internaţional privat în reglementarea Noului Cod civil şi de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 23.

[16] N. Diaconu, Drept internaţional privat, Ed. Universitară, Bucureşti, 2013, p. 60.

[17] B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat. Partea generală, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 119.

[18] S. David, Aspecte de drept internaţional privat privind faptele anticoncurenţiale, p. 40 apud O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internaţional privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 52.

[19] JO L 343 din 29 decembrie 2010, p. 10.

[20] S. Deleanu, Drept internaţional privat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 79.

[21] D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 23.