Ajutorul public judiciar. Beneficiari şi forme

Extras din articolul Eficacitatea ajutorului public judiciar. Probleme teoretice cu aplicabilitate practică, autor Puşcariu Nonu-Gheorghe, publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 4/2015.

Un aspect care ne-a atras atenţia în mod deosebit este legat de sfera beneficiarilor ajutorului public judiciar. Conform art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, aceasta se aplică persoanelor fizice[1] „având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România sau într-un alt stat membru al Uniunii Europene”.

Dintru început, putem observa că, din sfera beneficiarilor, nu fac parte persoanele juridice. În literatura de specialitate[2] s-a susţinut că această categorie de persoane nu ar trebui să poată beneficia de ajutor judiciar, bazat pe faptul că şi în situaţiile în care persoana juridică este una care nu urmăreşte obţinerea unui profit, totuşi dispune de suficiente resurse pentru suportarea cheltuielilor. Ideea contrară reiese chiar din prevederile art. 90 alin. (4) C. pr. civ., precum şi din prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013, unde aceste dispoziţii sunt detaliate. Într-adevăr, această categorie de persoane nu beneficiază de toate facilităţile de care dispun persoanele fizice, totuşi, suntem de părere că şi în cazul lor se justifică acordarea ajutorului judiciar, în sens contrar, sumele foarte ridicate pot duce la destabilizarea economică a persoanei care în definitiv, prin augmentare poate determina desfiinţarea acesteia. Spre exemplu, în urma achitării unei taxe judiciare de timbru ridicate, o societate poate intra în insolvenţă şi poate sfârşi prin faliment. De aceea, considerăm că ar fi oportun ca cele două reglementări să fie unificate într-una singură pentru a evita diferenţele nejustificate[3].

O chestiune puţin mai subtilă la o primă vedere este legată de apartenenţa beneficiarului la un anumit stat. Astfel, pe de o parte, din raţiuni ce ţin de unificare a legislaţiilor, pot beneficia de ajutor judiciar toate acele persoane care domiciliază sau îşi au reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene. Pe de altă parte, pot fi beneficiari şi acele persoane care nu îndeplinesc condiţiile de mai sus, dar care, conform art. 21 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, sunt cetăţeni sau domiciliază într-un stat cu care România are o legătură convenţională care conţine dispoziţii referitoare la accesul internaţional la justiţie.

Întrebarea este, ce se întâmplă cu cetăţenii români care nu domiciliază pe teritoriul unui stat care să îndeplinească cerinţele prezentate mai sus? Cu alte cuvinte, cetăţenii români care domiciliază sau îşi au reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat terţ nu pot beneficia de ajutor public judiciar? O astfel de reglementare se consideră[4] că se află în contradicţie cu art. 16 alin. (1) din Constituţie, care prohibeşte discriminarea propriilor cetăţeni în faţa legii şi a autorităţilor publice. În situaţia prezentată mai sus, s-ar crea în mod indirect o astfel de discriminare a cetăţenilor români în funcţie de statul în care domiciliază sau îşi au reşedinţa obişnuită. În mod surprinzător, prin încercarea de lărgire a cadrului teritorial de aplicare a normei, în fapt, legiuitorul se pare că a reuşit să îl limiteze acolo unde nu îi era permis.

Considerăm că această interpretare este mult prea restrictivă, iar o interpretare teleologică, în completarea celei literale ne poate conduce la o soluţie mult mai adecvată. Din analiza preambulului acestui act normativ, putem observa că raţiunea adoptării sale este aceea de a crea un nivel minim de protecţie pentru solicitanţi, fără a da naştere unor discriminări între cetăţenii proprii şi cei ai altor state membre. Prin urmare, putem conchide că textul art. 2 aduce aceste limitări doar solicitanţilor care nu au cetăţenia română. Altfel spus, această normă are rolul de a extinde aceste beneficii şi altor persoane, nu de a le restrânge în mod nejustificat.

De asemenea, tot de sfera beneficiarilor ţin şi formele prevăzute de lege pentru acordarea ajutorului public judiciar. Pentru persoanele fizice, legiuitorul a fost mai permisiv, prevăzând în art. 6 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 două mari categorii de facilităţi. Pe de o parte, există posibilitatea suportării de către stat a remuneraţiilor cuvenite unor participanţi în procesul civil, remuneraţii care, altminteri, ar trebui suportate de către parte (onorariul avocatului, expertului, traducătorului, interpretului sau a executorului judecătoresc). Pe de altă parte, un alt beneficiu este strâns legat de taxele judiciare de timbru, în orice etapă şi fază procesuală, prin acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări ale acestora.

Având în vedere raţiunea reglementării, asigurarea liberului acces la justiţie, nu vedem de ce au fost excluse din sfera ajutorului public şi cauţiunile.[5] Şi aceste obligaţii băneşti sunt de natură a constitui un impediment serios în calea liberului acces la justiţie. S-a exprimat şi opinia contrară, conform căreia „cauţiunea şi ajutorul public judiciar se exclud reciproc”[6]. Principalele argumente care susţin această idee sunt generate de scopul sau de natura juridică a acestei instituţii. Cauţiunea reprezintă o garanţie pentru creditor, asigurând solvabilitatea titularului cererii, neavând incidenţă în problematica accesului la justiţie.

Pentru a observa dacă este aşa, să luăm un exemplu: cauţiunea prevăzută în art. 450 C. pr. civ., reprezintă o condiţie sine qua non pentru suspendarea executării provizorii în apel, la fel ca în cazul suspendării executării până la soluţionarea contestaţiei la executare prevăzută la art. 718 acelaşi act normativ. În aceste cazuri, imposibilitatea părţii de a avansa aceste sume poate duce la o executare silită „pripită”, care ulterior va trebui întoarsă[7], iar repunerea în situaţia anterioară poate fi limitată spre exemplu, de situaţia terţilor de bună-credinţă. În această ipoteză, prin acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii, reducerii, amânării sau eşalonării cauţiunii, se puteau evita o serie de proceduri anevoioase care în final nu sunt susceptibile de o repunere in concreto în situaţia anterioară.

Aşadar, considerăm că şi plata unor sume cu titlu de cauţiune sunt susceptibile de a încălca accesul la justiţie. În acelaşi sens s-a pronunţat şi o instanţă, care deşi a respins cererea de reexaminare, a afirmat în considerentele încheierii că omisiunea de legiferare nu înseamnă de plano o excludere a cauţiunilor din sfera ajutorului judiciar[8]. Această concluzie reiese din prevederile art. 49 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, care în materie de asistenţă judiciară acordată cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau altor persoane care au domiciliul ori reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru, face trimitere la o anexă în care se prevede expres şi situaţia cauţiunilor. Un alt argument adus de instanţă este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care asimilează şi aceste sume unor posibile limitări ale accesului la o instanţă. Tot pe această problemă a avut ocazia să se pronunţe şi Curtea Constituţională, însă aceasta a respins excepţia, pe motiv că nu se poate pronunţa asupra unei lipse de reglementare[9].

La aceste argumente, am mai putea adăuga şi situaţia consumatorilor, care printr-o contestaţie la executare, cer atât suspendarea executării, cât şi constatarea şi sancţionarea unor clauze abuzive. În această ipoteză, se ridică întrebarea dacă anularea clauzelor fără suspendarea executării silite reprezintă o măsură eficientă. La o asemenea întrebare, într-un caz similar, s-a pronunţat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a afirmat în principiu că o reglementare (în speţă, cea spaniolă) este contrară dreptului unional atât timp cât instanţa nu poate aplica măsuri provizorii[10]. În dreptul nostru, instanţa are această posibilitate, dar cauţiunile extrem de ridicate pot constitui un impediment serios[11].

Nu în ultimul rând, ajutorul judiciar poate fi extrapolat în cazul cauţiunilor şi prin intermediul analogiei [permisă în mod expres de art. 5 alin. (3) C. pr. civ.]. Se consideră că, în această ipoteză, judecătorul nu este pus să creeze o procedură nouă, ci se foloseşte de una reglementată, într-o situaţie nereglementată.[12]

Pentru persoanele juridice, după cum am amintit puţin mai sus, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 nu mai prevede o gamă atât de vastă de beneficii, limitându-se, conform art. 42[13], doar la reduceri, eşalonări sau amânări de taxe de timbru. Aşadar, persoanele juridice nu pot fi scutite de aceste taxe. În plus, nu vor putea beneficia nici de facilităţi sub forma plăţii onorariilor altor participanţi la procesul civil, asemeni persoanelor fizice.

Comentează pe blog >>


[1] Persoanele fizice care sunt părţi în proces (iniţiale sau intervenienţi), nu şi alţi participanţi – M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II – Procedura contencioasă în faţa primei instanţe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 451.
[2] I. Deleanu, op. cit., p. 159.
[3] Un alt argument în acest sens este acela al litigiilor în care părţi sunt atât persoane fizice cât şi persoane juridice, caz în care ajutorul judiciar se va soluţiona după reglementări diferite – T.-C. Briciu, Unele aspecte de noutate în materia taxelor judiciare de timbru pentru cererile introduse la instanţele judecătoreşti, în RRDP nr. 4/2013, p. 77.
[4] S.-L. Rus, Asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, Teză de doctorat, U.B.B., Cluj-Napoca, 2010, p. 44.
[5] M. Tăbârcă, op. cit., p. 455, S.-L. Rus, op. cit., p. 52.
[6] D.L. Băldean, G.C. Frenţiu, Ajutorul public judiciar în materie civilă (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51 din 21 aprilie 2008), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 60.
[7] Pentru întoarcerea executării silite a se vedea art. 722 şi urm. C. pr. civ.
[8] Jud. Deva, secţia civilă, încheiere din 12 mai 2009 publicată în D.L. Băldean, G.C. Frenţiu, op. cit., pp. 310-313.
[9] Decizia nr. 924 din 23 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 531 din 31 iul. 2009.
[10] CJUE, C-415/11, Mohamed Aziz împotriva Caixa d´Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), hotărâre din 14 martie 2013, § 64: „[…] se opune reglementării unui stat membru, precum cea în discuţie în litigiul principal, care, în condiţiile în care nu prevede, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, motive de contestaţie întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul titlului executoriu, nu permite instanţei sesizate cu procedura de fond, competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze, să adopte măsuri provizorii, printre care în special suspendarea procedurii de executare menţionate, atunci când adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei eficacităţi a deciziei sale finale”.
[11] Ibidem., § 63: „[…] trebuie să se constate că reglementarea spaniolă în discuţie în litigiul principal nu este conformă cu principiul efectivităţii, întrucât face imposibilă sau excesiv de dificilă, în cadrul procedurilor de executare ipotecară iniţiate de vânzători sau de furnizori în care consumatorii sunt debitori urmăriţi, aplicarea protecţiei pe care directiva urmăreşte să o confere acestora din urmă”.
[12] A.-A. Chiş, Rolul judecătorului în procesul civil în realizarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, în RRDA nr. 1/2015, p. 87.
[13] Această opţiune este reluată şi în art. 90 alin. (4) C. pr. civ.