Transferul proprietăţii şi al riscurilor în cazul contractului de vânzare-cumpărare

Cel mai important efect al contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transferul proprietăţii bunului vândut, de la vânzător la cumpărător, cu acest prilej transferându-se şi riscurile pierderii sau degradării bunului respectiv.

Vasile PÄ‚TULEA
Director al revistei "Dreptul", organ de presă al Uniunii Juriştilor din România

Resume

Sur les effets de la vente, les composantes "transfert de la propriete" et "transfert des risques" ce sontproduits des evolutions importants, dans le temps.

Dans le cadre de cet article il s'agit des nouveaux reglementations dans le domaine des contrats synallagmatiques translatives de propriete, y compris le contrat de vente, apportes par le nouveau Code civil roumain, adopte en 2009.

Mots-cles: contrat de vente; effets; transfert de la propriete; transfert des risques.

Problema de drept esenţială care s-a pus în faţa legiuitorului şi care a generat soluţii legislative diferite, precum şi dispute şi jurisprudenţe neconcordante, este aceea de a se şti, cu exactitate, momentul în care se poate considera că a avut loc "transferul de proprietate" şi, în mod corelativ, riscul pierderii sau degradării bunului. Vom vedea că lucrurile nu sunt simple, cum ar părea la prima vedere, şi că este vorba de concepţii şi chiar politici legislative diferite în această privinţă, fiind, aşadar, necesară şi o analiză din punct de vedere istoric şi evolutiv.

Dreptul roman îl obliga pe vânzător să transfere proprietatea, existând o disociere între "contract" şi "transferul de proprietate" care se îndeplinea printr-un act distinct, la vânzare adăugându-se şi o formalitate. Dar, dreptul roman, care a făcut din vânzare un instrument prodigios de schimburi economice, nu a rezolvat toate problemele în materie, răspunsurile pe care le-a dat fiind adesea neterminate (nefinalizate) sau rămânând discutabile şi chiar readuse în discuţie prin evoluţii ulterioare, aceasta fiind şi situaţia cu toate sistemele juridice ulterioare.

Ceea ce trebuie reţinut este faptul că în privinţa transferului proprietăţii bunului vândut, vânzarea consta, într-un fel, în alăturarea a două acte distincte: cumpărarea şi vânzarea (empatio venditioque). Nu s-a parvenit la afirmarea unei interdependenţe între aceste două obligaţii.

Mai exact, transferul proprietăţii, în dreptul roman, nu se realiza prin contract, ci presupunea şi îndeplinirea unui act distinct "mancipatio" [un act ritual sau, mai ales, "traditio" (remiterea lucrului)].

Vechiul drept francez a dezvoltat, cu unele fluctuaţii, marile reguli de drept roman, impregnându-le însă, sub influenţa canoniştilor, cu exigenţe de ordin moral făcând astfel să apară, puţin câte puţin, principii noi, fiind afirmată şi "interdependenţa obligaţiilor reciproce care decurg din contractul de vânzare-cumpărare". În ceea ce priveşte vânzarea, aceasta s-a orientat spre principiul "transferului instantaneu al proprietăţii". Nu s-a ajuns însă până la obţinerea de rezultate diferite de cele din vremea lui Diocleţian, aşa încât ele au fost contestate de Revoluţia franceză.

Codul civil Napoleon nu a adus transformări în ceea ce priveşte "transferul proprietăţii", ele fiind opera jurisprudenţei, şi limitându-se doar la atenuarea principiului transferului proprietăţii prin simplul efect al încheierii contractului, mai ales în privinţa vânzărilor comerciale.

În a doua parte a secolului XX, au fost adoptate dispoziţii legale fragmentare în scopul împiedicării ca una dintre părţile contractante să ajungă la discreţia celeilalte părţi contractante. Este vorba, de exemplu de: nulitatea clauzelor restrictive sau care înlătură garanţiile din contractele încheiate între profesionişti şi neprofesionişti; creşterea obligaţiilor vânzătorului profesionist şi, mai ales, informarea şi protecţia consumatorului. Deci, legea a ajuns să-l protejeze pe cumpărător, în timp ce în dreptul roman, cel protejat era vânzătorul, situaţie menţinută şi în Codul civil Napoleon.

Cu alte cuvinte, interesul economic al vânzării a devenit atât de pregnant încât vânzarea nu mai putea fi considerată doar o afacere pur privată care priveşte exclusiv părţile contractante, ci interesează şi Statul care se consideră îndrituit să intervină în această materie. Aşa, de exemplu, măsuri de ordin legislativ cu privire la vânzările comerciale, blocajul preţurilor, ori libertatea concurenţei şi multe altele asemănătoare se succed în ritmuri mai mult sau mai puţin alerte potrivit conjuncturii economice.

O altă trăsătură a acestei evoluţii se caracterizează prin aceea că vânzarea se diversifică în prezent în mai multe tipuri sociologice: vânzări civile şi vânzări comerciale; vânzări de imobile, vânzări prin reţele de distribuţie; vânzări on-line prin ordinatoare. În cadrul acestor diferite tipuri de vânzare, proprietatea nu mai trece de la vânzător la cumpărător doar automat şi instantaneu ci şi în modalităţi şi în intervale de timp diferite. Vânzarea comercială are, şi ea, particularismele sale şi se diferenţiază, distingându-se vânzările maritime şi terestre, vânzările între fabricanţi, vânzările între grosişti şi detalianţi (ultimul stadiu al distribuţiei). În vânzarea în detaliu, la rândul ei, apar noi tehnici (de exemplu, asistenţa detailistului, magazinele colective, concesiunile exclusive, distribuţia selectivă, franciza etc.).

ÃŽn termeni de "diversificare", vânzarea tinde să devină o "tehnică juridică neutră" întocmai ca marile contracte tradiÅ£ionale, nemaidistingându-se, în mod special, de contractul de închiriere, de exemplu, atunci când are drept obiect un lucru ameninÅ£at de ieÅŸire din uz, nici de amanet (gaj), atunci când este fiduciară; darea în plată pune în evidenţă faptul că diferenÅ£a între un contract translativ de proprietate ÅŸi un contract extinctiv nu este întotdeauna clară; practica vânzării pe un euro alterează profund trăsăturile contractului de vânzare-cumpărare¹.

¹ A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynes, P.-Y. Gautier, Les contrats speciaux, Ed. Defrenois, Paris, 2003, p. 47 ÅŸi urm. 

Pandectele Române numărul 2/2010