 |
 |
|
|
|
|
Procedurile de salvgardare a întreprinderilor aflate în dificultate (I)Legea îşi propune sa umple un gol de reglementare în ceea ce priveşte mecanismul legal şi general aplicabil de prevenţie a insolvenţei.
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti, Avocat, Baroul Bucureşti §2. Despre prevenţia insolvenţei şi utilitatea sa §3. Câteva aprecieri sumare relative la legislaţia specială de evitare a insolvenţei §4. Elemente de prevenţie a insolvenţei prin mijloace contractuale şi individuale §5. Conceptul de "întreprindere în dificultate" 1. La sfârşitul anului 2009, în noianul de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, Parlamentul a adoptat o lege care îşi propune ca scop salvgardarea întreprinderilor româneşti, lege denumită - cam neîndemânatic - "Lege privind introducerea concordatului preventiv şi [a] mandatului ad-hoc1". Fiind noi obişnuiţi cu «moda» ordonanţelor de urgenţă sau a legilor adoptate prin asumarea răspunderii Guvernului, care în mod evident scapă dezbaterilor şi analizei Parlamentului, şi fiind vorba de un proiect de lege adoptat în urma unei iniţiative parlamentare, aş spune că apariţia acestei legi este surprinzătoare. Dar, mă grăbesc să adaug: este o lege necesară. 1 Din titlul oficial al legii lipseşte particula "a". Proiectul de lege avea ca titlu "Lege privind salvgardarea întreprinderilor şi concordatul preventiv". Din păcate, legea conţine multe alte greşeli de gramatică şi formulări ciudate, unele chiar caraghioase, aşa cum se va arăta mai jos. În primul rând, legea vine să umple un gol de reglementare: ea creează un mecanism legal şi general aplicabil de prevenţie a insolvenţei, în care sunt implicaţi creditorii, atât în mod individual, cât şi ca o colectivitate, aliniind ţara noastră cu ţările din Uniunea Europeană care beneficiază de astfel de reglementări. Este adevărat că existau şi înainte de această lege şi erau aplicabile un mare număr de mecanisme contractuale şi individuale de prevenţie a insolvenţei, dar acestea au fost folosite sporadic şi destul de timid în practică, chiar şi în cursul anului 2009, anul instalării crizei economice în România şi al exploziei cazurilor de insolvenţă voluntară (adică insolvenţa declanşată la cererea debitorului, pentru a se pune sub protecţia tribunalului faţă de executările silite şi majorările de întârziere impuse de creditori). De asemenea, legislaţia română abundă în proceduri de evitare (şi nu de prevenţie) a insolvenţei, de genul privatizării şi ajutoarelor de stat, dar aceste prevederi sunt şi discriminatorii, referindu-se exclusiv la societăţile din portofoliul statului sau al instituţiilor publice, şi ineficiente, mai toate eşuând în faliment, întrucât sunt proceduri administrative, în care creditorii nu sunt implicaţi şi care, din start, sunt grevate de handicapul neîncrederii creditorilor. Revista Româ de Dreptul Muncii numărul 1/2010 |
